|sâmbătă, octombrie 24, 2020
  • Follow Us!

De ce au ajuns profesorii români ”FĂRĂ APĂRARE” 

medeea-fara-aparare-840x500

 

Pe YouTube, la link-ul https://www.youtube.com/watch?v=dl2PufpvW9U, există un scurt metraj intitulat ”Fără apărare”. Vă invit, dragi cititori să vizionați cu atenție acest scurt metraj, mesajul său nu se referă doar la domeniul învățământului românesc, ci la toate domeniile socio-economice. Ați auzit, cred, des expresia ”pe vremea mea”. Ei bine, pe vremea mea profesorii, deși foarte diferiți între ei ca mod de predare și atitudine față de noi, erau realmente respectați. Și asta din două motive: (1) pentru că așa fuseserăm educați în familiile noastre; și (2) pentru că profesorii erau toți foarte bine pregătiți și dedicați meseriei lor, diferențele între ei, ca pregătire, fiind minore și insesizabile (de ex. la Liceul ”Nicolae Bălcescu” din Râmnicu Vâlcea, era o profesoară de chimie (sunt absolvent de chimie și am făcut chimia în liceu cu nu mai puțin de… 7 profesori, începând cu celebrul domn profesor Dumitru Ghiță, fie-i țărâna ușoară!) foarte exigentă și extrem de bine pregătită din punct de vedere teoretic, dar, realmente, era speriată de… problemele de chimie, însă niciodată noi nu ne-am permis să ne batem joc de dumneaei din aceată cauză – nu-i dau numele, este foarte cunoscută și din mâinile ei au ieșit mulți absolvenți de studii superioare care la admiterea în facultate dădeau examen și la chimie; de altfel, pe atunci, în anul I de la orice facultate tehnică exista cel puțin un curs de chimie și era și normal să fie așa, fiindcă viața însăși este… chimie!).

Îmi amintesc spre exemplu de orele de matematică, pe care am făcut-o cu un alt profesor celebru – dl. Nicolae Păun, fie-i țărâna ușoară! – când, înaintea fiecărei ore de matematică în clasă era o liniște mormântală, iar asta nicidecum din cauză că dl. profesor ar fi fost un zbir, ci pur și simplu din adâncul repect ce i-l purtam domniei sale pentru modul în care preda și asculta – pentru dânsul nu exista rubrica ”Absențe” în catalog, fiindcă punea cel puțin câte 10 note pe trimestru fiecărui elev, iar lângă un 3, nu ezita ca următoarea dată să pună un 10!; odată, mi-a dat un 10 numai fiindcă am fost singurul din clasă care a știut cât face 0! (pentru cine nu ”le are” cu matematica, 0! înseamnă ”zero factorial” și este egal cu 1). Sau – de profesoara mea de fizică, d-na Cristina Ștefănescu (pe atunci – Fota), de o frumusețe răpitoare și care preda excepțional, deși eu am prins-o încă foarte tânără, din al doilea an de la terminarea facultății, chiar și fiul meu a făcut cu dânsa fizica unul sau doi ani – tot respectul și multă sănătate îi doresc! Vă vine să credeți că din clasa mea, seria B, promoția 1972, dirigintă – d-na Olga Aftenie, fie-i țărâna ușoară! – clasă de ”real”, au ieșit nu mai puțin de 7 medici?

Apoi, nu pot să nu-i amintesc aici și să le mulțumesc tuturor dascălilor mei din școala generală (Greblești, Vâlcea), dintre care în mod special vreau să-i menționez pe Nelu Șandru (învățător), Mihai Daneș (matematică), Lili Șandru (științe naturale) și Florica Frântu (limba română, dirigintă), primii trei – decedați, fie-le țărâna ușoară! – iar d-nei Florica îi doresc multă sănătate și-i sunt recunoscător pentru totdeauna fiindcă mi-a insuflat pasiunea pentru citit și literatură (datorită dumneaei am venit la liceu ”croit” să urmez filologia, dar… ”ale vieții valuri”…).

De asemenea, i-am mulțumit toată viața d-lui prof. Grosu, de la Liceul ”Mihail Sadoveanu” (azi – colegiu) din Iași, cel care a răspuns de grupa mea la practica pedagogică, și care, deși mi-a dat 10, m-a sfătuit să nu merg în niciun caz în învățământ, fiindcă eram un antitalent pedagogic total (țin minte că fiind eu mai cu gura mare, i-am ținut locul o perioadă la catedră și când a venit s-a luat cu mâinile de cap – îi dădusem un 3 cât ea ea de mare fetei secretarului cu probleme economice al județului Iași din vremea aceea; menționez că în clasa în care am predat eu, una de-a X-a, era un băiat cu aceeași boală congenitală ca și mine – Maladia Little – dar cu mult mai gravă, nu putea scrie la tablă și vorbea foarte greu – avea și dizlalie – iar profesorul m-a rugat ca, dacă-l voi asculta, să-mi rezerv o oră doar pentru el, ceea ce am și făcut, fiind obligat să-i dau 10, fiindcă mi-a răspuns fără greșeală, deși ecuațiile reacțiilor chimice le vorbea, nu le putea și scrie, de altfel avea nu mai 10 pe linie în catalog!).

Cum a ajuns învățământul românesc în halul în care este astăzi? Tocmai fiindcă, în condițiile libertății prost înțelese, după 1989, apucăturile de neam prost ale nației noastre au început să-și arate ”roadele”, sau mai degrabă ”colții”, cele două motive menționate mai sus inversându-și pur și simplu sensul: (1) părinți îmbogățiți peste noapte prin furt și înșelăciune și-au abandonat misiunea educativă părintească, dându-le progeniturilor lor libertate totală și bani de cheltuit la discreție, aceleași progenituri care, văzând matraprazlâcurile la care se pretează părinții lor, și-au format o mentalitate amorală și antisocială, deci vina nu este a lor, fiindcă orice părinte își are copiii pe care și-i merită; și (2) salarizarea mizerabilă din învățământ a făcut ca în acest domeniu să apară dascăli din ce în ce mai slab pregătiți, absolvenți pe bani de ”particulare” sau chiar care n-au dat în viața lor pe la vreo facultate dar le-au cumpărat ”babacii” nu una, ci n-șpe diplome de absolvenți de studii superioare.

În încheiere – câteva cuvinte despre UMILINȚĂ. Toată viața mea m-am confruntat cu astfel de situații, culmea – mai mult după așa-numita revoluție, de unde până atunci cei mai mulți conaționali nu folosiseră niciodată cuvântul ”handicapat”, acum era pe buzele tuturor (de altfel, mulți nici nu-i cunoșteau semnificația). Cel mai ades eram urât și înjurat pe la spate fiindcă nu plăteam impozit pe salariu și că nu ezitam să critic în gura mare conducerea Oltchim-ului, în frunte cu ”gloaba” de Roibu, cel care pe-o mână cu politicieni și ziariști au furat la blană marele combinat chimic, încât astăzi este în faliment declarat! Numai că, toți cei care încercau să mă umilească, habar n-aveau cu cine se pun! Așa se face că de fiecare dată nu mă lăsam până nu le-o plăteam cu vărf și îndesat! Da, știu, răzbunarea este un păcat, dar cum puteam face față altfel provocărilor vieții? De altfel, deviza mea dintotdauna a fost: ”Orice pot înțelege și orice pot ierta cu excepția faptului de a fi luat de fraier / prost”, cu alte cuvinte – de a fi umilit. Fiindcă, dacă m-aș fi lăsat doborât de umilințele semenilor mei și dacă m-aș fi uitat ”în gura lumii”, astăzi nu aș fi avut o familie, niște copiii excepționali și niște nepoți extraordinari, plus o carieră în cercetare cu multe realizări și apoi o participare, sper eu – deloc de neremarcat – la viața culturală a Râmnicului. Și pentru toate astea îi mulțumesc lui Dumnezeu și le sunt recunocător părinților, familiei și dascălilor mei!

Apropo de umilință, mai deunăzi, la biserică am auzit o doamnă în urma mea dojenindu-și mama, pe care o ducea de subbraț: ”Uite, lu’ domnu’ nu-i e rușine să meargă cu cadrul, ție de ce-ți e?”. Mândria prostească ne face de mutle ori să capotăm în fața greutăților vieții. Dar, nu mândria l-a căzut pe Lucifer? Ea este primul păcat al omului și sursa tuturor celorlalte! Eu l-aș numi chiar ca fiind un păcat național, caracteristic nouă, românilor, căci, în ciuda faptului că am ajuns de râsul lumii întregi, noi ne credem ”miezul din dodoașcă”, alfa și omega ale omenirii, toate mințile luminate din istoria omenrii au fost daci sau români etc., confirmând astfel cu asupră de măsură proverbul românesc ”prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul!”. Și încă ceva: niciun românaș nu ți-ar recunoaște adevărul nici să-l pici cu ceară, acesta având soarta gunoiului vârât sub preș, el nu este niciodată vinovat de nimic, întotdeauna alții sunt vinovați de ceea ce i se întâmplă lui rău, de obicei străinii, și în special evreii, uitând prostește că dacă cineva își bate joc de el o face pentru că poate și pentru că are de cine-și bate joc, iar pentru asta singurul vinovat este tocmai el! Vorba lui Grey Owl (”Oameni și animale”): ”Învinuim de nenorocirile noastre soarele, luna și stelele – o admirabilă diversiune al cărei autor este omul!”.

Spuneam la început că situația dezastruoasă din învățământul românesc se repetă aidoma la nivelul întregii societăți, în toate domeniile. Uitați-vă numai ce proastă patentată a ajuns prim-ministru și ce repetenți, inculți, hoți și trădători au ajuns al doilea și al treilea om în statul român! Și, Doamne Dumnezeule – câți ca ei?! Pe de altă parte, avem fix ceea ce merităm, excepțiile fiind cantități neglijabile și pagube colaterale.

 

MARIAN PĂTRAȘCU,

16.05.2019

One Response to De ce au ajuns profesorii români ”FĂRĂ APĂRARE”

  1. Marian Pătrașcu

    Mulțumesc! Felicitări pentru tilul ales!

     

Leave a Response