|sâmbătă, septembrie 19, 2020
  • Follow Us!

Iubirea departelui 

iubirea-departelui

 

Iubirea față de Dumnezeu este cea mai mare poruncă din Lege, iar a doua, la fel ca aceasta, este iubirea faţă de aproapele, precum Însuși Domnul Iisus Hristos zice: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40). Iubirea îi apropie pe oameni de Dumnezeu și între ei, pe când patimile, forme variate ale neiubirii, îi îndepărtează de Dumnezeu și de semenii lor.

În ceea ce privește iubirea de aproapele, aceasta poate lua forme dintre cele mai variate. Astfel, există chiar posibilitatea ca omul să creadă că-şi iubeşte aproapele, când, de fapt, îl urăşte şi îl face să sufere. Cum este posibil acest lucru? Prin viclenia diavolului, care îl înşeală pe om, dându-i gânduri bune şi pline de milă faţă de oamenii străini sau aflaţi la mare depărtare, pe care nici măcar nu-i poate întâlni în mod real, şi gânduri pline de egoism şi de răutate faţă de cei din propria sa familie.

Unii oameni, în loc să-şi iubească aproapele, ajung să-şi iubească “departele”, adică pe cei care, în mod practic, nu există în viaţa lor. Astfel, când un om simte milă şi iubire faţă de cei nevoiaşi din anumite zone defavorizate ale lumii ori faţă de cei ce pătimesc în accidentele mediatizate în mass-media, dar nu simt milă faţă de cei bolnavi sau pătimaşi din propria familie, ori din jurul său, pe care îi cunoaşte şi îi vede zilnic, acela este cuprins de înşelare şi nici milă are, nici dragoste, ci închipuire şi mândrie.

Într-un eseu de-al său, scriitorul C.S. Lewis spune că diavolul se străduieşte să-l facă pe om “să-şi verse răutatea în capul vecinilor cu care se întâlneşte în fiecare zi, iar bunăvoinţa să şi-o risipească aiurea, spre regiuni cât mai îndepărtate, în beneficiul unor indivizi pe care nu-i cunoaşte; răutatea va deveni, astfel, cât se poate de reală, pe când bunăvoinţa se va dilua în imaginar”.

Comunicarea virtuală, popularizată mai ales prin telefonia mobilă şi reţelele de socializare de pe internet, înlocuieşte tot mai mult comunicarea reală dintre oameni, aceasta din urmă fiind caracterizată de întâlnirea nemijlocită şi vie dintre două persoane. Înstrăinarea dintre oameni devine tot mai mare. Cunoaştem persoane din întreaga lume şi întâmplări de tot felul, însă nu-i mai cunoaştem pe cei din propia familie, ori din jurul nostru, nici nevoile sau durerile lor.

Fiecare om trăieşte într-un loc şi într-un timp prezent. Diavolul, care caută să-l facă pe om să trăiască în imaginar, îi aduce adesea acestuia ispita de a-şi imagina cum ar fi să trăiască în alt timp sau în alt loc, la mănăstire, în altă familie sau în altă ţară, cât de frumos ar trăi şi ce fapte mari ar face. Căzând în această ispită, omul ajunge să se îndepărteze de adevărata cunoaştere de sine, precum şi de posibilitatea de a mai recunoaşte realitatea din jurul său. A ne socoti biruitori asupra unor patimi sau mari făcători de bine, în anumite situaţii imaginare, este totuna cu a trăi în imaginar, adică în minciună-înşelare, departe de Dumnezeu şi de aproapele nostru.

Sfântul Ioan Teologul, apostolul iubirii dumnezeieşti, spune: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). Când îi iubim cu adevărat pe cei de aproape ai noştri, cu siguranţă îi vom iubi şi pe cei de departe, dar când nu-l iubim pe aproapele nostru, pe care îl vedem, cu siguranţă nu-l vom iubi nici pe cel de departe. Neiubirea faţă de aproapele ne indica faptul că nu ştim şi nu putem iubi.

Leave a Response