Nici nu trecură două săptămâni de când „prostimea” lui Purcan a votat „pachetul” acela cu promisiuni numit „contract”, că şeful acestuia se şi sui pe tronul cel frumos şi de mulţi râvnit, mustăcind şi lăudându-se în acelaşi timp, în gând. „Ce tron frumos am eu!” Barba îi tremura iar ochii îi luceau lăptoşi şi iscoditori în căutarea „coriştilor” dintotdeauna, a aplaudacilor de ocazie care, „uite, domnule, cum stau!” Nu se afirmă deloc!” De aceea, îi încurajă un pic, atât cât să le dea tonul, cât să le arate că şi lui îi plac „reţelele” celor dinaintea sa...
- Nu-i aşa, că îmi stă bine, copii? Vocea de tenor ratat a celui de pe tron îi prinse nepregătiţi, dar, ca nişte „bolovani dotaţi”, cum le zisese madam Joia, carierista cancelariei, aplaudară imediat şi începură, pe rând, să-l perie, că nici azi, se pare, după douăzeci de ani şi ceva n-au încetat:
- Ce tron aveţi, domnule Pistil!
- Ce ţară frumoasă, conduceţi, domnule Pistil!
- Ce copii deştepţi aveţi, domnule Pistil!
- Ce prim-ministru aveţi, domnule Pistil!
- Ce tactică abilă aveţi, domnule Pistil!
- Ce viaţă exemplară aveţi, domnule Pistil!
- Ce familie închegată aveţi, domnule Pistil!
- Ce deştept sunteţi, domnule Pistil!
- Ce frumos sunteţi, domnule Pistil!
- Ce mândru e poporul că v-a ales, domnule Pistil! Nici nu ştiţi cât de mult vă iubeşte!...
Toţi „aleşii” domniei sale „construiau” pe rupte imaginea aşa-zisului „contract”, că doar ingineri constructori erau majoritatea, de parcă doar Facultatea de Construcţii forma competenţele şi era cea mai apreciată.
Poate şi din această cauză toate activităţile economice au înflorit. Privatizarea, lichidarea, disponibilizarea, panperizarea şi fraudarea sunt doar câteva dintre ele şi, în ciuda înfiinţării unei comisii de stopare a elanului celor care la lumina „luminiţei” de la capătul tunelului construiau pe rupte, au atins apogeul. „Mândria prostului”, cum ar zice ţăranul, „nu are ochi decât pentru ograda lui”...
S-au dus dracului „ţara frumoasă”, „tactica”, „familia”, „deşteptăciunea”, „cinstea”, „grija pentru popor”! Nu a rămas decât mândria de a intra, cu orice preţ (târâş, făcând pantofii, pupând pulpana), făcându-se chiar preş, în rândul celor care nu mai ştiu ce-i mila şi propagă moartea pe toate căile, mai ales aeriene şi, care, de o vreme, nu mai au echilibru bipolar să susţină, dar care „muşchii lor” cum ar zice moş Nicolae, unchiul meu... Şi, totuşi, domnul Pistil, posesorul de Contract, în fiecare dimineaţă, încurajat de marele Purcan, coboară de pe tron şi, din cerdacul Tricocenilor, dă bineţe soarelui, ca să-i alimenteze mândria:
- Bună dimineaţa, Soare!
- Să trăiţi, domnule comandant Suprem! „Hopa! Uite, domnule, că şi soarele mă cunoaşte! Exclamă el.
În mândria lui credea că chiar aşa e,,, Şi azi aşa, mâine aşa, peste 750 de zile soldatul de gardă, de la Tricocini, trebuia să se cheme Soare şi să-i răspundă primului ales.
Până într-o zi, când soldatul Soare, reangajat între timp, a trebuit să se însoare, iar înlocuitorul său a dat de gol toată „tărăşenia” ugizată de „bolovanii dotaţi” ai tăi...
- Bună dimineaţa, Soare! Să trăiţi, domnule Pistil! Dar nu e Soare că se însoară azi şi-i ţin eu locul, Neaţă... Atât i-a trebuit mai marelui din Contract. „Mândria prostului s-a declanşat imediat”
George Achim
Blestemul furnicii
Ce s-o fi-ntâmplat?
Ce mutaţii mari
Au suferit ai mei barbari
De m-au uitat?
Simbol al hărniciei
Pentru ei am fost...
Azi, parcă, nu am rost
În cercul prostiei
În care au căzut...
Mă uit la ei şi, zău,
Se pare, că nici Dumnezeu
Nu-i mai vrea, atât
S-au înrăit, cu toate
C-au ridicat biserici
Cetăţi pentru moarte,
Ca nişte isterici,
Mai mult decât spitale,
Şcoli ori grădiniţe...
Nu mai există cale
De-ntoarcere la fiinţă.
Iubesc mai mult trădarea
Şi-n dragoste făţarnici,
Uitând să fie harnici
Au devenit în marea
lor majoritate...
Mă uit la ei, că nici
Ca greierul, în parte
Nu sunt, să zici,
Că fac ceva, că au
Vreun talent şi cântă...
Ei doar cu lenea la trântă
Mai mereu se iau
Şi se jelesc, se lamentează,
Că nu mai e bun de nimic,
Că viitorul nostru-i mic
Şi nu mai e conştiinţă trează...
De ce nu iau exemplul meu
Să nu accepte stăpâniri?
Să-şi facă muşuroiul greu.
Să nu creadă-n amăgiri?
Iar dacă greieri vin
Că de-ăştia sunt mereu,
Să îi omorâţi puţin,
Că vă vede Dumnezeu!...
Să nu facă precum voi,
Să acceptaţi pomană
Iar munca voastră la gunoi
Să-şi afle icoană!
Blestemaţi să fiţi
Cei mulţi care, ca greieri
Pe pământ hălăduiţi
Ca să vorbiţi doar, fără creieri!
G.Alunelă
Toată ziua dă din gură
Şi nu-i rău, dar toamna vine
Iar furnica nu-l mai ţine,
Că rămas-a singură, bine.
Care mai munceşte.
Geo Tasău
Web Design by DowMedia
