|sâmbătă, iunie 19, 2021
  • Follow Us!

Istoria medicinii vâlcene (I) 

Istoria medicinii vâlcene (I)

„Ziarul de Vâlcea“ prezintă în două ediţii un articol foarte interesant privitor la „Istoria medicinii vâlcene“, postat pe site-ul Spitalului Judeţean Vâlcea (www.sjv.ro).

În anul 1545, Radu Paisie a rămas, cu întregul său sfat domnesc, la Râmnic, pentru îngrijirea sănătăţii.

La Râmnic va veni, în mai 1557, Pătraşcu cel Bun, „bolnav de piept” pentru a se îngriji de afecţiunile pulmonare.
Cronicile timpului amintesc de prezenţa “ bolniţelor”,  asezămite care  funcţionau pe lângă mânăstirile Cozia (sec al XIV-lea) şi Hurez ( sec al XVIII-lea), unde cei bolnavi erau îngrijiţi de slujitorii monahali. Pe frescele acestora încă se mai pot observa  imagini din care se pot deduce cunoştinţe depre bolile contagioase sau despre răni şi metode de vindecare a acestora.
  
Un băcan din Râmnicu Vâlcea comercializa  in pravalia sa leacuri aduse de la Sibiu. Astfel intr-o cerere din 1778 a unui boier din oras i se cere acestuia un leac compus din: “o pătrime oca rosmalin şi să fie amestecat cu rabar bleter” ( foi de dafin).
Primul medic oficial din Râmnic a fost Adam Ulrich numit în calitate de chirurg în anul 1792 de către Episcopul Filaret, al Râmnicului, o reţetă a cestui medic pomenea:  ”să se cerceteze în grădinile Sibiului sau în grădina Brokantal de nişte poame ce le zice ananas, să se cumpere doua poame şi să se trimită pentru dumneaei Doamna lui Iancu Caragea , bivel-postelnicul, care din naşterea unui cocon se afla lehuză”.

Pe vremea domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782), 
„…Orăşenilor, de ziua Măriei Sale, li s-a organizat la Vâlcea, pentru prima oară, un serviciu gratuit de sănătate”, pentru toţi locuitorii, fără deosebire de naţionalitate sau religie şi s-a numit „un dohtor cu plată, câte 50 de taleri pe lună, din cutia milostivirii”.  Evenimentull este demn de reţinut, cunoscut fiind faptul că gratuitatea serviciului medical a fost introdusă pe teritoriul european abia în vremea primului război mondial.
Intre 1789 şi 1792, pe vremea războiului şi aocupaţiei austiece, la Râmnic s-a organizat un spital. Iată cum descrie Dionisie  Eclesiarhul acest episod: „Soldaţii se îmbolnăveau de lingoare … şi nimic nu folosea, încă mai rău racia şi îndată muria…  pe mulţi îi duceau la Râmnic, la spital, cu socoteală că iaste acolo aer de munte”…

După retragerea armatei, în anul 1791, pentru spitalul ridicat de austrieci, Episcopia şi mânăstirile au făcut plată  Domniei pentru ca spitalul să fie lăsat pe seama oraşului.

La 15 octombrie 1802, domnitorul Constantin Ipsilanti trimitea la Râmnic „un doctor deosebit, cu ştiinţa tămăduirii pentru bolnavii din judeţ, fiind plătit cu 40 de taleri pe lună şi încă 20 de taleri pe an, pentru ierburile adunate şi folosite la pregătirea leacurilor”

Autorităţile locale s-au îngrijit pentru asigurarea sănătăţii locuitorilor , prin aducerea şi numirea de doctori, organizarea de carantine pentru izolarea si eradicarea epidemiei de holeră şi pentru înhumarea celor decedaţi din cauza ciumei ce a bântuit în acea vreme. 
În anu 1831, medicul Francisc Albaier a procedat la vaccinarea copiilor împotriva vărsatului.
In anul 1832 este atestata deschiderea farmaciei  “Salvator” de către spiterul Miscoltz, despre care medicul Francisc Albaier raporta Inspectoratului general al carotinelor, ca “a fost calfă de spiţer la Deva”.

Printre medicii care au practicat pe teritoriul judeţului Vâlcea se numără:
1834 – medicul austriac Wilhelm Zingler, 1837 – medicii Vasile Anania şi oculistul Vasile Popovici, (acestuia din urmă interzicându-i-se, în anul 1834, practicarea profesiei „din cauza relelor purtări”. În locul său a fost numit medicul Iosif Binder, cu o leafă de 4790 lei anual, jumătate din sumă fiind achitată de către orăşeni. El a şi fost confirmat ca staroste al Agenţiei Austriece, înlocuindu-l pe doctorul Zingler, care a fost destituit în urma scandalului provocat de medicul Anania).

Pentru a fi tămăduită de boli, o parte a populaţiei sărace apela la persoane care „doftoriceau” după metode empirice. Rezultatele acestor practici ilegale fiind, deseori, dintre cele nedorite, autorităţile au luat măsuri de interzicere a lor.
Magistratul oraşului a concesionat, unui negustor din Bucureşti, dreptul de aprovizionare cu lipitori a spitalelor civile din judeţ, luând măsuri de stăvilirea contrabandei.

Este de menţionat cazul lui Petrache Burumliu, din Râmnic, care relata: „…pentru patima ce o am, cu dureri la un picior, cu 14 ani de suferinţe, m-am silit cu datorii şi doftori şi nu s-a putut cunoaşte nimic – pentru care – m-am hotărât a merge la băi în ţara nemţească”. Pentru aceasta, la 18 martie 1830, îşi va vinde casele din mahalaua Sf. Dimitrie, lui Iordache Olănescu, pentru suma de 900 de lei.

În anul 1832, prin Ordinul 6499/1832 al Departamentului dinlăuntru, s-a hotărât înfiinţarea unui spital, în casa aparţinând lui Ghiţă Iopivale  „… în care se vor aduna femeile publice şi după căutare să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în patru-cinci săptămâni”. 
In acelasi an apar primele circumscriptii sanitare, dar din cauza lipsei de medici funcţionarea lor devine posibilă abia în 1848, când circumscripţiile sanitare au fost grefate pe structura plăşilor şi a plaiurilor.
În dotarea acestui spital, care a funcţionat într-o casă ce aparţinuse  lui Ghiţă Iovipale şi dăruită comunităţii cu condiţia „de a fi reparată şi a servi numai pătimaşilor”, era înregistrat ca instrumentar „un clisir cu două şpriţuri, unul de parte bărbătească şi altul de parte femeiască”.

Mai târziu, în anul 1843, s-a luat hotărârea de înfiinţare a unui spital de boli venerice pentru tratarea locuitorilor judeţului Vâlcea.

În din anul 1855, la Râmnicu Vâlcea numărul medicilor a crescut faţă de perioada precedentă adăugându-se numele: Zographos, Schlachter şi Binder.

Tot la Râmnic au fost organizate şi spitale ale armatelor străine de ocupaţie, pentru militarii bolnavi sau răniţi. Astfel în anul 1849, a fost înfiinţat un spital de către armata rusă, care după patru luni a fost mutat la Bucureşti, dar şi un altul  pentru militarii turci. În clădirile schitului Troianu, tot în anul 1849 s-a organizat un spital pentru 200 de soldaţi austrieci suspecţi a fi bolnavi de holeră.

Prin ofisul domnesc din anul 1852, al domnitorului Barbu Ştirbei, privind înfiinţarea de spitale de boli venerice în capitalele de judeţ, autorităţile locale au luat măsurile necesare pentru organizarea, la Râmnic, a unui stabiliment cu 15 paturi, unde felcerul Anton Vasilicov era răspunzător de bunul mers al spitalului.

Un al doilea spital militar austriac, pentru care autorităţile locale s-au îngrijit de aprovizionarea cu alimente, lemne, cazarmament şi medicamente, a funcţionat în anul 1856, în casele lui Fotache Radovici.

Începând cu anul 1854, Râmnicul a beneficiat de serviciile a încă două farmacii

În perioada 1859-1860, la Râmnicu Vâlcea practicau medicina doi medici, un spiţer şi trei moaşe. Au fost efectuare vaccinări, revaccinări şi adoptarea de măsuri împotriva sistării şi răspândirii a epidemiilor, printre care şi cea de variolă.
În casele lui Vasile Plăpumarul s-a instalat un spial militar, al batalionului III de vânători, cazat la Schitul Troianu, din sudul oraşului.

Leave a Response