|sâmbătă, octombrie 19, 2019
  • Follow Us!

Copiii din Câineni îşi fac temele la lumina lumânării 

 Copiii din Câineni îşi fac temele la lumina lumânării

 

În cătunul valea Urii, care ţine de comuna Câineni trăiesc aproape 400 de suflete, majoritatea copii, într-o sărăcie lucie, uitaţi de lume şi de Dumnezeu. Fără apă, căldură sau lumină, oamenii care nu au bani nici să meargă până în sat îşi duc zilele de pe o zi pe alta în nişte colibe de chirpici, în care stau înghesuiţi unii peste alţii. Nu au nici radio, nici televizor, şi suferă cel mai mult de foame.

 

Copii necăjiţi

 

Câţiva dintre copiii de la Valea Urii sunt la şcoală, în sat, dar îşi fac temele aşa cum pot, în curte, pe iarbă sau la lumina lumânării. Îmbrăcaţi în zdrenţe şi murdari, copiii de etnie rromă sunt cei care îşi întreţin părinţii din alocaţii, ba chiar fac şi mâncare de la o vârstă fragedă pentru toată familia, în tuciuri instalate pe pirostrii, în curte. Bătrânii au renunţat să mai lupte cu viaţa şi cer ca Dumnezeu să-i ia la El. În curţi se pot vedea cazanele pe pirostrii, pături şi perne agăţate de sfori. O fetiţă ne întâmpină la ultima casă din sat. Are în mână o găleată cu apă, mai mare decât ea, cu care se îndreaptă spre un cazan. Într-un colţ, aruncate prin nisip sunt câteva teci de fasole. Adela-Felicia are doar nouă anişori şi ne spune că face nişte mâncare, pentru ea şi pentru mama. „Fac nişte teci, că n-avem ce să mâncăm diseară! S-au terminat cartofii şi mama s-a dus în deal după urzici ca să avem şi mâine ce mânca”. Adela stă într-o casă din chirpici şi este destul de bună la şcoală. „Îmi fac temele în curte, ziua, iar seara, când merg cu animalele la păscut am o lumânare la ca scriu. Scriu repede când vin de la şcoală. Că nu mă duc cu temele nefăcute. Mă ceartă doamna învăţătoare. Notele cele mai mari le am la religie şi la matematică”, spune fetiţa. Adela are un vis. Vrea să ajungă poliţistă. Nu se teme de sălbăticia zonei. „În câte-o seară mai aud animalele. Dar n-au ce să-mi facă, că m-am împrietenit cu toate”, spune zâmbind fetiţa. O altă fetiţă, Iulia Omagiu, de 10 anişori spune că mai are încă opt frăţiori şi în fiecare zi le aduce laptele şi cornul pe care le primeşte la şcoală. „Ei sunt mai micuţi şi trebuie să se facă mari ca mine. N-am ghiozdan, dar bag cărţile şi caietele într-o sacoşă. N-avem nici lumină, dar domnişoara învăţătoare Roxana mi-a dat note mari”, povesteşte fetiţa. Mămăliga, ouăle şi urzicile sunt hrana de bază a copiilor din Valea Urii. Îmbrăcaţi în zdrenţe, cu picioarele goale, copii povestesc că uneori, de ziua lor, părinţii îi mai duc şi la oraş. Doar pe unii dintre ei. Alţii n-au ieşit din cătunul uitat de lume, în timp ce alţii vor să meargă la şcoală.

 

„Să vină bogătanii la noi”

 

Un alt locuitor al cătunului, nea Ilie Ursu spune că nu mai are altceva de făcut decât să tzrăiască din alocaţia copiilor şi din urzicile pe care le culege de pe câmp, deoarece autorităţile nu îl mai lasă să îşi vândă măturile în trenuri, ca până acum. Omul doarme într-o colibă, pe câteva scânduri în loc de pat. „O ducem din ce în ce mai rău. Abia reuşim să trăim de pe-o zi pe alta. Nu ne mai lasă nici cu măturile pe tren, că scoteam şi noi un ban pentru o bucată de pâine… Acum ne plimbăm cu măturile prin sat, dar nu prea mai are bani oamenii să cumpere. Ne ducem cu ziua pe la oameni şi ce mai avem din alocaţiile copiilor… Mâncăm urzici cât or mai fi şi din ăstea. Acuş dacă tot intrarăm în Ieuropa aia de nu ne mai lasă cu măturile prin trenuri, să vină bogătanii ăia la noi. Că iei au castele şi noi stăm în bordeie. Să stea o zi aici cu noi, să văz eu unul care poate să rabde mai mult de-o oră. Să-i dau nişte terci să mănânce şi să doarmă pe scânduri ca mine. Să stea şi ei fără apă, fără lumină. Să văz eu la ce le mai trebuie lor Ieuropa, că într-o zi s-ar curăţa dar ar sta ca noi!”, povesteşte bătrânul în timp ce mestecă într-un ceaun. Oamenii din Valea Urii spun că suferă cel mai mult de foame. Floarea Onea trăieşte dintr-un ajutor social de 60 de lei, fără pensie, şi are şi un picior rupt. Mâncarea de bază sunt urzicile. „N-am pensie, n-am nimic. Nici n-am bani să ies din sat. N-am TV, n-am aparat, am doar un amărât de pat în care-mi târăsc zilele. Nu sparg, nu fur. Am piciorul rupt, dar aşa şchioapă mă duc pe coastă după nişte urzici. Cel mai tare suferim de foame! Şi animalele o duc mai bine decât noi”, povesteşte femeia.

Anda VLAD

Leave a Response