|sâmbătă, decembrie 5, 2020
  • Follow Us!

Vedeta 

Vedeta

Marţi. Zi de târg. Într-o ciudată simbioză, vaci şi boi, capre şi oi, maşini mici de toate tipurile, cu sau fără remorci, încărcate cu de toate: de la pui la porci, găini, curcani, gâşte, raţe, piese de schimb, lapte, brânză, piei, scânduri, doage, cuie, potcoave, balamale, porumb vărsat ori în saci, grâu vechi, dar şi proaspăt, gata pus în bănicioare, oameni şi femei pe lângă camioane, care dezbrăcaţi, care înfofoliţi trecând grăbiţi printre ele ori prin faţa tarabelor ademenitoare…
Ca în zi de târg. Tocmeli nesfârşite, strigăte prelungi, care laudă marfa expusă, fum mirositor, dar şi amăgitor, el venind dinspre micii mici, foarte mici, pitici şi micul-nimic, ghionturi subtile ori cu adresă între adversari, priviri lipicioase, lesnicioase, dar şi belicoase, întretăindu-se involuntar în jurul vechiturilor, „hainelor de tranziţie”, cum le-a numit un bătrân, care atrag prin „nobleţea” lor de import, fără scrupule, singurătatea celor cinstiţi şi săraci, care nu mai impresionează pe nimeni în aşa-zisa democraţie…
Ca în fiecare marţi. „Doamne, ce-ai făcut din noi? Unde ne-ai dus capul, de gândim şi alegem doar cu picioarele? Ce vremuri ne-ai dat?”
Şi, tot întrebându-mă, nici n-am observat când, din zona târgului, am ajuns în centrul oraşului. Tocmai în faţa Palatului de cultură, de câtăva vreme,  trecut sub tutela „mincinoşilor calificaţi”; (Doamne ce le-ai dat şi ăstora apă la moară!) care, într-o ciudată concurenţă, au nenorocit lumea, mai ales pe ţărani, întreţinând atmosfera lor bănoasă cu mejdinile apărute iar, prin nesăbuinţa unor tembeli ca: Lupu, Dobrescu, Mureşan ori Diaconescu.
Tocmai în faţa Palatului de Cultură unde, de trei zile, se deschisese ultima acţiune de amploare –Târgul de forţă de muncă sub genericul „Job-2000” şi care atrăsese foarte multă lume. În această lume rătăcesc şi eu, dar şi ţaţa Gâţa Mielene, celebră pe coclaurile ei, dar şi pe aici, de vreme ce un reporter de la „Furier” –Miorel Tutucea o recunoscuse şi o luase la întrebări…
– Ei, ţaţă Gâţă, cauţi un job?
– Ce să fac eu cu cioburile, maică? Eu cos…
– Ştiu, că v-am văzut în talk-show-ul de aseară…
– Eu nu dau cu talc, maică, şi mai ales pe ou…
– Haide, nu mai glumi, ţaţă Gâţo! Eşti în sejur?
– Mă, maică, eu nu înjur…
– Aoleu, ce mă fac eu cu matale! Vrei să derulezi pentru cititorii noştri un mic curriculum vitae?
– Să nu te obrăzniceşti, tinere! De unde cur şi cum mai ziseşi, şi, mai ales, vită? Ha?
– Hai, ţaţă Gâţo! De ce mă înţelegi greşit?
– Eu? Păi, eu, mă tinere, am fost şi în America, să ştii! Să nu mă acuzi pe mine că nu înţeleg…
– Ziceam să spui câteva vorbe despre drumul vieţii matale, mă, ţaţă Gâţo! Nu vită, nu cur…
– Să taci! Auzi?
– Înţeleg! Starea de beatitudine de aseară…
– Mă, n-auzi? Mă faci beată, ai? Nesimţitule! Crezi că nu ştiu unde vrei să baţi? Te-ai luat după ai Paraschivencei, ai? Nu te-am văzut eu la televizor cu… Barca Ţarinei?
– Mă, ţaţă Gâţo! Nu fii rea! Că matale ai carate!
– Să mă car, ai? V-aţi luat doctorate cu mine şi-acum vă bateţi joc, ai? Să mă car, ai? Tinere, ai dreptate! Mă car! Mă duc să cumpăr un soft pentru ala mic, care a terminat cursurile de management şi în week-end-ul asta semnificant nu vreau să fiu aleatorie… Ai înţeles?
Tutucea rămăsese buimac. Ţaţa Gâţa devenise „grosieră”. Iar eu aplaudam în sine încă un „succes” al aşa-zisei democraţii.

G. Achim

Leave a Response