|duminică, octombrie 17, 2021
  • Follow Us!

Satul cu un bărbat la nouă femei 

La 15 kilometri de Râmnicu Vâlcea, la Băbuieşti, oamenii trăiesc ca în Evul Mediu

Satul cu un bărbat la nouă femei

Aflat la doar o aruncătură de băţ de Râmnicu Vâlcea, în comuna Dăeşti-Vâlcea există un sat uitat de lume. Deşi de pe crestele satului se vede civilizaţia oraşului, cu furnicarul de maşini şi blocuri semeţe, la Băbuieşti n-a urcat nici o maşină, drumurile sunt nişte hârtoape pe care urci doar cu căruţa trasă de boi, nu există magazin şi nici şcoală, iar civilizaţia pare să fi încremenit de ani buni încoace. În cele 40 de familii, numărând 100 de localnici, doar zece sunt bărbaţi, restul femei şi patru copii. Explicaţia ţine de un paradox! Fiind fruntaşi în fabricarea ţuicii, băbuieştenii şi-au înecat amarul în “sucul de prune” şi media de viaţă a bărbaţilor s-a redus considerabil, urmând să fie dominaţi de femei.

Trăind din amintiri

Ca să ajungi în satul Băbuieşti trebuie să te înarmezi cu mult curaj şi să fi echipat pe măsură. Nu de alta, dar la distanţă de şapte kilometri de drumul comunal asfaltat, pe nişte coline abrupte, de unde se văd în zare crestele semeţe ale Vârfului Muntelui Cozia, trăieşte o comunitate de oameni. Pentru băbuieştenii rămaşi să supravieţuiască, lupta cea mai acerbă se dă din cauza drumului. În sat nu se poate urca, nici vorbă, cu vreo maşină şi nici cu vreun tractor şi asta pentru că drumul de acces este numai noroaie, în care rişti să te afunzi cu piciorul liber până la brâu, iar pe alocuri, pământul a luat-o la vale şi nu-i chip să înaintezi către “centrul” satului. Centrul este de fapt o amintire şi nimic mai mult cu care localnici îşi împrospătează memoria de lungă durată: “Aici, pe vremuri, a fost centrul comunei Băbuieşti şi aveam şi magazin şi şcoală şi drumuri pe care mergeam ca-n palmă. Acum s-a ales praful de toate. Cred că aţi văzut doar ce a mai rămas în urmă”, ne spune cel mai bătrân om din sat, Alexandru Păcăleanu, la cei 85 de ani ai săi. 

Singura distracţie, claca

În timp ce urcăm căutând potecile pe care zilnic urcă şi coboară sătenii şi care sunt mai puţin înoroiate, primul om care ne iese în cale este Carmen Elena Teleşpan (28 ani). “Eu merg la Dăeşti, la magazin că am trei copii şi trebuie să le mai cumpăr câte ceva. E grea viaţa pe aici, dar ce să facem? Unde să ne ducem. Noroc că soţul meu lucrează drumar la Primărie şi aşa ne mai vine un ban de undeva. Distracţie, nici vorbă de aşa ceva! Ne mai întâlnim unii cu alţii la câte o clacă de porumb, că-n rest aici viaţa a încremenit de multă vreme”, spune femeia care şi-a văzut de drum. Când intrăm în sat, zeci de case bătrâneşti, coşcovite de trecerea vremii, sunt părăsite. Nu vedem nici ţipenie de om şi sentimentul că nu vom mai întâlni pe altcineva ne dă emoţii. Undeva, la o poartă, un băieţel de şase ani, ne întâmpină cu un “bună ziua” şi pare dispus să stăm de vorbă. Este chiar fiul femeii cu care ne-am întâlnit pe drum. “Eu sunt la grădiniţă şi merg în fiecare dimineaţă, pentru că îmi place, că acolo sunt copii mulţi şi jucării. Dimineaţa plec la ora şase şi fac două ore până ajung. Iarna, când e zăpadă, mama nu mă lasă să plec şi stau în casă. În total suntem patru copii, trei care merg la şcoală şi cu mine. Când ninge, aici mă dau cu sania, în rest, nu prea am ce face, că e plictiseală mare. Haide-ţi, dacă vreţi să vorbiţi şi cu bunicul, pentru că el este bolnav şi nu se poate ridica din pat”, ne spune piciul Ionuţ Teleşpan.

„Acum, mă rog să mă ia moartea”

Băieţelul ne ia de mână şi ne duce în camera bunicului. Urcăm pe o scară abruptă iar când deschide uşa, în camera curat văruită în alb, ne loveşte o căldură plăcută. Bunicul, Alexandru Păcăleanu, nu se mai poate ridica din pat şi ai casei au pus un laţ din lemn ca sprijin şi nu care cumva să cadă din pat. “Era mai bine în vremurile de altădată! Era satul plin de oameni, dar cu timpul au murit sau au plecat care încotro, cei mai mulţi la oraşe. Băbuieştiul era comună şi Dăeşti sat de care aparţinea. Acum e invers şi e vai de noi. Ceauşescu a vrut să ne mute mai la vale, să facă două blocuri în care să ne bage pe toţi. Oamenii s-au împotrivit, şi o parte din autorităţile vremurilor ne-au înţeles. Cum murea unul, îl duceau la cimitir, dar în scripte îl înregistrau că a fost mutat din sat. Acum eu am ajuns să mă rog să mă ia moartea, este singura mea dorinţă. Sunt grele de tot bătrâneţile!”, oftează bătrânelul, iar nepoţelul merge lângă el şi pare că o lacrimă i-a împăienjenit ochii micuţului.

Boii lui nea Gheorghe, taxiul sătesc

Pe uliţa satului, doi boi mari, frumoşi, de parcă ar fi dintr-o poveste, sunt mânaţi de Gheorghe Simion. “Nu vă speriaţi că sunt animale foarte blânde. De ele ne ajutăm să supravieţuim prin noroaiele astea. Oamenii sunt duşi la cimitir cu carul, şi tot cu carul cu boi ne mai facem treburile de prin gospodării. Dacă e greu sau nu? Asta e! Asta e soarta noastră! Primarul vine aici din patru în patru ani, vine şi ne promite câte-n lună şi-n stele, dar nu se face nimic”, spune omul de parcă şi-ar fi acceptat propriul destin. Singura “instituţie” care-i ţine pe oameni apropiaţi unii de alţii este biserica, iar băbuieştenii ţin la preotul din sat, ca la la unul de-al lor, chiar dacă părintele face naveta. “Noi vrem să mergem în audienţă la Prefectură, să se rezolve cumva cu drumurile astea. Aşa nu se mai poate, cu promisiunile celor din campanie electorală nu mai ţine. Ne-am săturat de minciuni!”, zice Maria Lazăr (37 ani), o femeia care a ţinut morţiş să ne spună of-ul ei dar şi al celorlalţi localnici.

UE nu ne mai lasă cu nucile şi brânza la piaţă

Colindând pe uliţele satului aproape pustii, vedem undeva câţiva oameni care descărcau de zor la o căruţă de fân, pe care apoi îl aşezau în căpiţe. Constantina Văcălie, ne spune: “Sunt ginerii mei şi sunt mândră de ei că mă ajută. Aici viaţa e grea pentru noi, femeile. Bărbaţii s-au cam dus pe copcă. Sunt prune multe, fac rachiu, beau şi… drumul spre cimitir îi aşteaptă. Au rămas în tot satul vreo zece femei, iar restul până la o sută sunt patru copii şi restul bărbaţi. Şi cu sănătatea este o problemă. Să cobori până-n sat, la medicul de familie e o adevărată povară. Nici nu apuci să pleci bine de acasă şi vine uliul şi îţi ia tot de prin curte. Porcii mistreţi ne distrug recoltele de porumbi. Până acum mai aruncam cu pocnitori, dar de când le-au interzis degeaba stăm în curte şi dăm gură că nu se mai sperie. Cu Uniunea Europeană nu ştiu dacă va fi mare scofală! Mai vindeam şi noi câteva nuci la piaţă, câteva ouă, o pasăre, o bucată de brânză, dar acum, ce-o să ne facem”, spune femeia care ne-a apărat de nişte câini care s-ar fi înfruntat cu nesaţ din noi dacă nu ne apăra.

Săraci, la masă cu bogaţii lumii

În satul Băbuieşti n-a urcat niciodată o maşină de Pompieri sau de Salvare. “Când s-a înecat un tânăr, a fost vai şi amar să-l scoatem dintr-un lac. Odată a vrut unul să se sinucidă şi a trebuit să facem rost de un tractor şi am mers pe un drum ocolit, prin pădure, să-l putem lua de acolo. Până în 2001, Băbuieştiul era raiul hoţilor de animale. Dar hoţii au plecat peste graniţă şi pentru că nu pot urca să ia animalele sătenilor, lucrurile s-au liniştit”, spune unul dintre poliţiştii din sat. Singura bucurie a locuitorilor este că de şase ani încoace le-a fost introdus curent electric. Deşi nu pot vedea decât posturile TVR 1 şi 2, oamenii, atâţi câţi au mai rămas, trăiesc cu speranţa că va veni o zi când o maşină poate urca până la ei. Nu de alta dar acestea ar fi primele semne ale civilizaţiei, unei Românii care se află, teoretic, la masă, cu bogaţii lumii.
Dorel ŢÎRCOMNICU

Leave a Response