|duminică, noiembrie 29, 2020
  • Follow Us!

Promisiuni 

Promisiuni

„… Şi fiindcă timpul e târziu, vreau să vă mai spun, că eu tot sunt cel mai bun!…” Aceste ultime vorbe răsunară în sala ovală, populată pe jumătate cu tineri aduşi aproape „pe sus” de cei câţiva profesori, care îl susţineau pe Miorel Balamală, tânărul miliardar de „mucava”, cum ar zice maică-mea, dar şi cu … miliarde de împrumut, de pe la Bancuri Ex ori JAFI, cum ar zice păgubiţii săi, cam douăzeci de mii…

„… Voi crea fondul Aquila la care, toţi veţi avea voie să participaţi, pentru că şi banii voştri sunt buni!…”. Aplauzele izbucniră dintr-odată şi „punctară” promisiunea făcută cu atâta aplomb de „tânărul” candidat la Primărie, că bieţii profesoraşi, şi consilieri de taină ai acestuia abia de le potoliră într-un târziu, conştienţi că „timpul e târziu”.

… „ Şi voi oferi fiecăruia câte un loc de muncă pe lângă cei unsprezece mii de muncitori ai mei la care le-am dat de lucru în toată ţara…”
Aplauzele apărură iar, dar însoţite şi de nişte grimase ciudate pe feţele tinerilor din sala în care se putea desluşi atât neîncrederea cât şi îndoiala. Ba, unul dintre ei mustăci şi şopti printre mustăţi: „Acesta ne crede proşti?”
„… Voi tăia şi spânzura prin pieţe pe cei care se ocupă cu specula, ba, chiar voi afişa table cât blocul de mari cu mercuriale, ca să nu ne mai belească toţi…”
Aplauzele abia se auziră. Tinerii priveau la profesorii lor şi nu ştiau ce să mai facă, pentru că şi aceştia „se împotmoliseră”. Miorel Balamală îşi consulta nişte ciorne împrăştiate pe masa cu pânză roşie scoasă, probabil, de „la naftalină”, uitată de vreun congres încă netinut…
Pereţii transpiraseră şi ei din atâta „muncă” săracii, că doar nu numai promisiunile acestui „tânăr” candidat le auziseră ei, dar, parcă, nu erau ca ale lui.
„… Şi o să invit toţi pensionarii să-şi bage economiile în regiile primăverii ca să beneficieze şi ei, dar şi primăria de binefacerile democraţiei, într-un cuvânt, eu nu promit, dar voi face!…”
Tinerii se uitau speriaţi la Miorel Balamală şi cerşeau, într-un fel, bunăvoinţa profesorilor, pentru că nu mai aplaudaseră. De fapt, ce să aplaude? Că aminteşte cu neruşinare despre JAFI şi nu are nici o ruşine? Că douăzeci de mii de pensionari, mai ales, au „rămas cu ochii în soare”, pierzându-şi şi bruma de economii necesară trecerii spre rai… Miorel Balamală, însă, nepăsătorul, după ce îşi mai împrăştie o dată ciornele, şi, după ce îşi drese bine glasul, tună iar peste capul tinerilor împietriţi.
„… Şi, dragii mei tineri, nici pe voi nu v-am uitat. Vă voi face locuinţe câte vreţi, că, pe cuvântul meu, că aveţi nevoie de ele! Şi, mai presus, am angajat să aduc pentru voi, într-un concert extraordinar, pe durată de trei ore, la Ateneu sau la Sala mare de la Polivalentă ca să intraţi toţi, pe cel mai mare cântăreţ al vremurilor noastre…”Miorel Balamală se înecă, tuşi vreo câteva secunde, oricum, destul timp ca tinerii să se întrebe iute între ei: „Cine? Cine? Michael Jackson? Fugi, bă! Iglesias! Nu cred! Cine? Cine? Sst!” Şi Miorel Balamală începu iar, cu voce, însă, aproape piţigăiată…
„… Jose Careras, dragii mei, şi invitaţii săi…” Aplauzele apărură iar, ba chiar şi câteva „Bravo!”
– Şi cât o să fie biletul, domnule senator? Întrebă un curios din sală…
– N-am avut ce face, dragii mei, doar 11870000 lei. Sala amuţi, profesorii încremeniseră şi ei, dar în clipa următoare, un râs prelung, asemănător cu plânsul izbucni…
„Astea, da, promisiuni, nu-i aşa?” păreau să-şi spună toţi.
                                                                                    George Achim

Leave a Response