|luni, octombrie 23, 2017
  • Follow Us!

Silviu Dumitrascu: Dumnezeu este singurul care cunoaște lăuntrul fiecăruia și ceea ce are cu adevărt nevoie în viață 

20170510_191345

 

  1. Am dori să începem discuţia astfel: Ce vă motivează mai mult, rugăciunea sau acţiunea, Liturghia sau latura misionară ?

            M-aș descrie ca un om al acțiunii. Dintotdeauna mi-a plăcut să am o activitate dinamică, mi-au plăcut provocările și dimensiunea lor progesistă. Cu toate acestea, nu îmi place competiția, ci numai perfecționarea individuală neraportată la slăbiciunile sau atuu-rile celorlalți. Așa se explică și faptul că nu îmi plac jocurile care promovează dovedirea superiorității unora față de celilalți, iar competițiile sportive le urmăresc pentru frumusețea desfășurării lor, iar nu exclusiv pentru lupta acerbă de câștig. Dacă se întâmplă asta, renunț să mai urmăresc partida.

            Așadar, motivația mea o reprezintă acțiunea și perfecționarea continuă, dar nu încerc a mă arăta important, ci las pe ceilalți să descopere aceasta. Critica o consider constructivă, totul în virtutea urmăririi dictonului: perfecționează-te în așa fel încât nu tu să fii cel care are nevoie de lume, ci lumea să aibă nevoie de tine.

            Cu toate acestea, rugăciunea nu este o parte diferențiată. Încerc să mă rog cât de mult pot și port în gând pe Dumnezeu și în momentele mele bune, dar și în cele rele. Aș putea spune că împletesc cele două aspecte într-un fel sau altul, chiar dacă uneori disonant. Însă  motivația mea survine din ambele direcții: rugăciunea și acțiunea, Liturghia și misionarismul la nivelul stării mele de simplu creștin și membru al bisericii. Există dictonul latin: ora et labora! (roagă-te și muncește). Îngerul care i s-a arătat Avvei Antonie cel Mare împletea funia și din când în când se ridica și se închina. Aceasta este rețeta creștinismului. Dacă există doar una fără cealaltă, se ajunge într-o extremă și atunci se părăsește terenul ortodoxiei autentice. În lume trebuie să existe echilibru, însăși natura funcționează pe acest principiu. Aceasta este o constantă a sfinților, a marilor teologi și a tuturor care propovăduiesc mântuirea autentică.

  1. Ce puteţi face şi ce faceţi, în mod concret, pentru oameni ?

            Din tâlcul parabolei datornicului (Matei 18, 23-35) desprindem faptul că relația cu Dumnezeu se concretizează în măsura relației pe care eu o stabilesc cu semenul meu, cu cel de lângă mine. De aceea, ceea ce facem oamenilor, lui Dumnezeu facem, după cum ne-a spus Mântuitorul (Matei 25, 45). Așa că ceea ce pot face eu pentru oameni, în spiritul judecății divine, este să dau fiecăruia după dreptate, iar acolo unde este cazul să las ca bunătatea și milostivirea să biruiască. Aceasta este oglinda divinității: paradoxul dreptății și al iubirii care conlucrează, iar uneori triumful iubirii. Așa ne și rugăm: „să nu biruiască, Doamne, dreptatea Ta, ci iubirea Ta de oameni cea nemăsurată!”.

            Acest lucru încerc să îl fac și eu, la care adaug povățuirea înspre Dumnezeu, prin evidențierea unui sens al legăturii cu Dumnezeu pentru fiecare în parte. Este vorba de o teologie a nuanțelor, în spirit profund ortodox. Fiecare om în parte este o individualitate unică, iar putința de a înțelege este diferită pentru fiecare în parte. Apetența omului trebuie îndestulată prin respectarea specificului individual. Însă acest lucru este extrem de greu de obținut. Însă când e vorba de mântuire, trebuie să fim fermi: „Fiți desăvârșiți!”, zice Mântuitorul.

 

  1. Acum, vă rugăm să acceptaţi revenirea la o logică a interviului conferită de faptul că sunteţi foarte tânăr. Nu putem să ne ascundem surprinderea pentru faptul că un om lasă uşoarele haine ale tinereţii pentru grelele haine ale preoţiei. Am vrea să punem înţelegerea în locul surprinderii. Ajutaţi-ne, fiţi bun!

            A ajunge să îți dorești să slujești lui Dumnezeu este un mare dar, iar preoția, consider eu, este cel mai frumos lucru pe acest pământ. În definitiv, a sluji lui Dumnezeu în general, este cel mai frumos lucru. Și, cu toate acestea că nu fac parte din cler încă, preoția, pentru mine, este dezideratul suprem. Cu toate acestea, cu binecuvântarea chiriarhului, pot îmbrăca haina preoțească, spre a-mi îndeplini lucrarea mea administrativă în cadrul Arhiepiscopiei.

            Revenind la ideea straielor preoțești, este absolut o binecuvântare. Haina preoțească te responsabilizează și, în același timp, îți aduce multă cinste. Iată, te îndatorează în comportament și gândire, dar te și pune în cinste înaintea oamenilor. Încă un paradox, dar, așa cum spunea și Părintele Stăniloae, dacă suntem pe calea paradoxului, suntem pe calea către Dumnezeu. Eu nu am ales această slujbă pentru cinste, ci pentru slujirea care trebuie îndeplinită, căci și Hristos „nu a venit să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20, 28).

            Iar tinerețea mea nu trebuie să producă niciun fel de surprindere, în primul rând pentru că tinerețea nu presupune incompetență, chiar dacă lipsește experiența, ci poftă de muncă și vigurozitate. Tânărul este curajos, pe când vârstnicii și bătrânii încep să fie mai temători. Tinerii sunt încercați în cele mai grele probe intelectuale pentru a-și putea pune în evidență valoarea lor pentru societate. Tinerețea este vârsta în care fiecare ins își caută un rost, își creează un ideal pe care dorește să îl ajungă mai devreme sau mai târziu.Tinerețea este virtuoasă, poartă în ea germenul eroismului, este generoasă, este fragedă și aspiră către viitor. De aceea, marii eroi au fost recrutați dintre tineri. Să ne amintim de Alexandru Macedon, care la vârsta de 17 ani a creat un imperiu uriaș și o cultură solidă. Una din formele eroismului este „viața mai grea” pe care unii tineri și-o aleg. De aici mirarea că mănăstirile noastre sunt pline de tineret, ca de altfel și că tinerii aleg preoția.

            Așadar, vedem că există toate premisele ca să puteți pune înțelegerea în locul mirării, ba chiar să conchideți că tinerii sunt cei mai potriviți să aleagă acest drum.

 

  1. Dacă nu aţi fi fost omul Bisericii, ce aţi fi fost ?

            Probabil că la această întrebare vă rezonează binecunoscutul clișeu: „biserica este ființial legată de persoana mea și altceva în viață nu aș fi făcut”. Ei bine, nu! Alegerea este pricipiul fundamental al vieții, este darul pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor. Chemarea ți-o face Dumnezeu, dar alegerea este a ta.

            Dacă nu aș fi ales biserica, cel mai probabil aș fi fost avocat. Aceasta am descoperit-o în anii mei de studenție când am urmat, pe lângă cursurile de teologie, și cursuri de drept. Acolo am descoperit frumusețea unui sistem juridic cu principii teoretice care cu adevărat reflectă ordinea cerească pe pământ cu dreptate și echitate. Asta în teorie, căci în practică se schimbă puțin datele problemei. Iar sentimentul apetenței pentru profesia de avocat s-a născut tot pe filiera principiilor biblice: de dreptate și ajutorare a celor în necazuri. Și da, nu toți avocații sunt apărători ai dreptății, dar fiecare are posibilitatea de a alege. Căci în aceasta constă frumusețea vieții pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu: în liberul arbitru!

 

  1. Visaţi vreodată o lume îndumnezeită deplin ? Este posibilă ?

            Îndumnezeirea ar trebui să fie un deziderat general. Acesta este teleologicul vieții! Iar această perspectivă este realizabilă. Dacă ar fi să definesc îndumnezeirea, aș folosi exprimarea Părintelui Stăniloae care o înfățișeză ca participare a omului la lucrările lui Dumnezeu, prin împărtășirea veșnică de El. Aceasta a exprimat-o și Sfântul Grigore de Nyssa prin teologia epectazelor. Iar o lume deplin îndumnezeită ar putea exista, dar din câte observăm nu se prea realizează acest fapt. Însă judecata Domnului este una dreaptă și fiecare primește după cele ce a săvârșit în viață.

            A existat o ispită în istoria Bisericii prin care se credea că la sfârșit de tot orice păcătos va fi iertat și va fi așezat în rai, ispită cunoscută sub termenul de „apocatastaza lui Origen”. Nu este adevărat! La sfârșit va exista o judecată în care cei drepti, adică cei ce și-au recunoscut păcatele și le-au răscumpărat prin pocăință, post și fapte bune se vor mântui, iar cei păcătoși, care nu au ascultat de Dumnezeu nici măcar la sfârșitul vieții lor, vor merge la chinurile veșnice. Să nu ne amăgim! Și să nu credem că iadul este doar așa o fabulație care să ne sperie și să ne țină în frâu, de a păcătui cât mai puțin.

            Și atunci, nemincinoase sunt Cuvintele Mântuitorului: „strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o află” (Matei 7, 14).

 

  1. Cu ce gânduri începeţi ziua şi cu ce gânduri o încheiaţi ? Vă precizăm zâmbind că admitem şi un răspuns pe larg.

            Eu sunt din fire o persoană optimistă, așa că natura gândurilor mele este, de regulă, una pozitivă. Asta se datorează pe de o parte faptului că îmi place ceea ce fac în viața de zi cu zi. Așa că primul gând al dimineții este să încerc să mă pregătesc pentru ziua ce urmează, dar cu fața luminoasă și cu gândul la ajutorul lui Dumnezeu. Chiar dacă nu în fiecare dimineață, de câte ori pot. Și atunci poți fi bucuros. De fapt, toată filosofia bucuriei rezidă în faptul că ai certitudinea că Dumnezeu este lângă tine și te îndrumă. Aceasta este esența fericirii: nihil sine Deo! Și astfel, cu pregătirea dimineții îndeplinită, micul dejun servit și îmbrăcat cum se cuvine, se anunță o zi de bun augur.

            Desigur, există și dimineți în care parcă nu îți vine să înaintezi, însă aici intervine conștiința și voința ca o demonstrație a faptului că spiritul este mai puternic decît materia. Iar fiecare își stimulează voința mai mult sau mai puțin, după putere.

            După munca de toată ziua în care realizez ce am de de realizat sau măcar aproape ce am de realizat, închei ziua cu sentimentul mulțumirii, al confortului lăuntric că am mai realizat ceva și că am mai putut fi cuiva de ajutor. Este vorba de bucuria muncii mâinilor tale despre care vorbea Sf. Vasile cel Mare. Iar dacă nu am terminat totul, această bucurie de împletește cu o ușoară grijă pentru planificarea de mâine.

 

  1. Cum vă evaluaţi îmbunătăţirea, pe ce criterii ? Există şi paşi înapoi pe acest drum anevoios ?

            Îmbunătățirea proprie este greu de evaluat prin prisma propriei oglinzi. Personal, nu sunt interesat de acest aspect. De evaluare, nu de îmbunătățire. Evoluția  proprie este o grijă constantă. Astfel, încerc să îmi fac treaba cu conștiinciozitate și devotament, iar acest lucru conduce inevitabil la perfecționare.

            Îmbunătățirea o sesizezi prin ceilalți, prin modul în care interacționezi cu ei. Astfel, mulțumirea și impresia pe care le-o produci, îți evidențiază sau nu un progres. Așa și eu: când observ că oamenii sunt cât de cât mulțumiți de mine și au încredere în capacitățile mele, încep să îmi realizez progresul. Altmiteri, nu am un sistem de jaloane care să îmi indice acest lucru.

            După cum am menționat, oamenii se mântuiesc prin comuniune reciprocă. Deci, dacă cel de lângă tine evoluează, evoluezi și tu. Dar există și regres în acest drum. Dar eșecul, regresul, trebuie să fie doar retragerea pentru a-ți crea avânt să depășești acel obstacol, fără să disperi, având răbdare și încredere în pronia lui Dumnezeu. Aici intervine iarăși conștientizarea apropierii dintre tine și Dumnezeu ca siguranță că împreună cu El vei reuși.

            Uneori, chiar este nevoie de regres ca metodă pedagogică împotriva mândriei, ca smerire spre păstrarea decenței și măsurii adevăratei realități. Iar pentru asta avem exemple celebre: Iov, Samson etc. Fiindcă omul poate găsi în el puterea harului dumnezeiesc în a depăși greutățile ce îi apar în cale. Dar pentru asta este nevoie de rugăciune, voință și, în mare parte, bună-cuviință.

 

  1. Ce oameni v-au marcat profund până azi ? Ce alţi oameni vreţi să întâlniţi ?

            Nu aș putea să enumăr câteva nume care m-au impresionat într-un mod marcant. Au existat personalități pe care le-am studiat, despre care am citit sau pe care le-am întâlnit care mi-au insuflat idei, concepții și principii. Însă nu cineva în mod special. Mi-a plăcut să învăț de la fiecare câte ceva. Am mers pe principiul Sfântului Vasile cel Mare din Epistola sa către tineri: fii ca albina care culege din fiecare floare polenul de care are nevoie! Cred că acest principiu este ideal pentru orice persoană. Fiecare ar trebui să culeagă de la toți oamenii pe care îi întâlnește ceea ce este bine și frumos și plăcut înaintea lui Dumnezeu.

            Oamenii pe care doresc să îi întâlnesc sunt cei pe care Dumnezeu mi-i aduce înainte și de la care am ce învăța. Fiindcă Dumnezeu este singurul care cunoaște lăuntrul fiecăruia și ceea ce are cu adevărt nevoie în viață. Așa că este bine să mai lăsăm din când în când loc și lucrării lui Dumnezeu în viețile noastre. El știe cel mai bine de cine și de ce avem nevoie ca să ne mântuim.

 

  1. Vi se întâmplă să visaţi cu ochii deschişi ? Dacă da, la ce visaţi ?

            Nu, nu mi se întâmpă să fiu un om visător, cu atât mai mult să visez cu ochii deschiși. Am fost dintotdeauna o persoană rațională, organizată în gândire și simțiri, cu țeluri bine stabilite. Starea aceasta de om visător nu mă caracterizează. Poate că pe de o parte nu e rău să fii un pic visător, pentru că viața unui om este amplă și diversă, însă a ajunge să visezi cu ochii deschiși este cam mult. Deja visul este transpus în viața ta cotidiană, palpabilă, și asta te poate încurca. Creștinismul a propovăduit dintotdeauna starea de trezvie, nu cea de visare. Adică ești în același timp și treaz și viu: treaz cu conștiința, viu cu spiritul și cu inima. Starea de ieșire din cotidian și pătrundere pe tărâmul celor viitoare o numim nădejde în limbajul teologic: încredințarea celor nădăjduite, cum spune Sf. Ap. Pavel ( Evrei 11, 1).

 

  1. Cum tâlcuiţi versetul „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” ?

            Aceasta este cea mai frumoasă definiție a credinței. Această definiție apare în contextul unui schimb de replici între două inteligențe. Un tată avea un copil demonizat și lupta pentru mântuirea, pentru vindecarea copilului său. Acesta venea să caute ajutor obosit și dezarmat. Iisus avea 12 ucenici. S-a prezentat la 12 asistenți ai unui medic celebru. Se presupunea ca măcar unul din aceștia este în stare să pună un diagnostic și să vindece boala, cu atât mai mult 12. Încercaseră și nu izbutiseră. Omul era aproape descurajat. Și atunci vine în fața lui Iisus și îi spune: „Iată, am fost la ucenicii Tăi și nu au fost în stare să îl scoată. Dar dacă Tu poți ceva ai milă de noi„! Acest „dacă” este un dubitativ, exprimă o îndoială. Nu Îi spune: „Am venit la Tine pentru că știu că Tu o să-l vindeci”. Iar Iisus îi răspunde cu aceeași monedă, tot cu „dacă”: „Dacă tu poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. Așadar, un dialog între două dubitative, între doi „dacă”. Și din aceste două dubitative izbugnește adevărul: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Pentru că dacă Iisus i-a spus: „dacă tu poți crede”, i-a de înțeles că și El, Iisus, se îndoiește de credința lui întreagă. Adică: „ai venit le Mine cu credința pe jumătate sau pe sfert, ai venit punând în față îndoiala și apoi credința” – „dacă Tu poți face ceva”, i-a spus tatăl copilului. „S-ar putea ca Tu să nu poți face ceva”, s-ar fi  gândit tatăl în sinea lui. Ori în această ipoteză nu mai avem de-a face cu o credință conștientă și lucrătoare. De aceea omul Îi răspunde cu conștiința că are credință, dar credința lui nu este întreagă și nu este îndeajuns de puternică și de bine zidită pentru ca să și lucreze. Ori credința era piatra de încercare pentru orice suferind venit în fața lui Iisus: „Crezi tu că pot Eu să fac aceasta?”, întreba pe oricare bolnav. „Cred, Doamne!”. Îl vindeca și apoi adăuga: „Mergi în pace, credința ta te-a mântuit!”. Nu spunea: „puterea Mea”, ci „credința ta”, adică „puterea Mea a fost activată de credința ta. Nu este suficient ca Eu, Dumnezeu, să am putere să vindec un bolnav. E foarte important ca bolnavul sau cineva pentru el, în numele lui, să își dorească vindecarea și să Mă roage să fac acest lucru”.

            Atunci este credința lucrătoare, când aceasta se întâlnește cu puterea și cu bunătatea lui Dumnezeu.

 

  1. Ce dar concret aţi fi dorit să primiţi până azi şi încă nu l-aţi primit ?

            Darurile lui Dumnezeu sunt sădite în om în mod intrinsec, ființial. Astfel, talanții sunt dăruiți, doar trebuiesc înmulțiți. Și atunci depinde de fiecare cum își înmulțește talantul, căci Dumnezeu dă darurile potrivite pentru fiecare om în parte.

            Ceea ce eu îmi doresc să dobândesc este înțelepciunea inimii în a putea deosebi răul de bine. Nu este vorba de o înțelepciune filosofică. Aceasta este perisabilă, fiindcă nu are ecou în viața de după moarte.

            Este vorba de înțelepciunea solomonică, de cererea lui Solomon către Dumnezeu. Încă din copilăria mea am fost profund impresionat de această cerere a lui Solomon. Fiindcă nu este vorba doar de o înțelepciune oarecare; este vorba de înțelepciunea inimii, înțelepciunea care nu este strict rațională, ci întelepciunea care împletește dreptatea cu iubirea, cum menționam mai înainte. Inima conferă omului umanitatea, nu gândirea rațională. Inima este sediul sentimentelor și al celui mai frumos sentiment dintre toate: iubirea. Și atunci o înțelepciune inimoasă întotdeauna va vedea prin prisma milei și a iubirii, iar acest lucru este lucrarea mântuirii. Pentru noi, cei ce căutăm să ne mântuim, este nevoie de realități perene, care străbat până și viața cea veșnică.

 

  1. Ce este preoţia trăită, o demnitate, o povară, un destin, un har, o taină ?

            Deși nu fac parte din cler, eu concep preoția trăită ca o jertfă supremă adusă lui Dumnezeu. Conform teologiei dogmatice, preoția este o taină, una din cele 7 Sfinte Taine. Este taină atât prin prisma obiectului ei, cât și prin modalitatea primirii ei. Este tainic și minunat lucrul Domnului în lume, modul prin care harul se revarsă peste cel ce urmează a se consacra altarului și este tainic și minunat modul prin care preotul la Sfânta Liturghie aduce înaintea Domnului jertfa credincioșilor pentru ca Însuși Domnul Hristos să se împărtășească acestora spre mântuire. Este o responsabilitate teribilă, uriașă. Iar harul este mobilul de îndeplinire a acestei taine, este puterea lui Dumnezeu care lucrează prin  preot.

            Așadar, a defini preoția în ansamblul ei cu unul din termenii supuși gândirii este greu. Însă următoarea parabolă cred că lămurește contextul nostru.

            Era odată un episcop care a mers la priveghere la un oarecare preot dintr-o parohie. Și ajungând acolo, s-a ținut slujba după rânduială. Iar la finalul slujbei, episcopul, coborând din jilțul arhieresc, a mers în mijlocul bisericii la preot și, în fața tuturor, i-a sărutat mâna. Atunci lumea buimacă în urma gestului ierarhului, murmura neștiind ce se petrece. Și episcopul i-a spus preotului:

  • Părinte, ți-am sărutat mâna fiindcă te-am văzut slujind în pară de foc și eu nu sunt vrednic de binecuvântarea ta.

            Iar preotul i-a răspuns:

  • Dar ce este așa neobișnuit? Se poate sluji și altfel?

            Iată esența preoției trăite: purtarea permanentă a lui Hristos în inimă în așa fel încât să devii una cu El. Iar asta presupune a-ți lua crucea și a-I urma. Ori Crucea lui Hristos este grea și anevoioasă. Dar răsplata cununii este a aceluia care va birui până la sfârșit și premiul este fericirea veșnică. Grozavă și minunată răsplată, aș zice!

            Preoția este o cruce, o jertfă, o povară, dacă vreți, dar în momentul în care dragostea de a sluji lui Hristos îți inundă inima, această jertfă se transformă în bucurie. Slujirea lui Hristos în modul cel mai concret nu poate aduce decât bucurie.

            Destinul vieții unui om în ortodoxie poate fi legat doar de mântuire, privind această direcție ca scop ultim al fiecăruia. Adică destinația finală a fiecăruia, eliminând din context tragicul inexorabil. Preoția nu trebuie să constituie o destinație pentru nimeni. Chemarea vine de la Dumnezeu. El este Cel care te cheamă, tu doar Îi răspunzi. Și atunci primești preoția, prin acceptarea chemării. Nimeni nu trebuie să facă din primirea hirotoniei un țel în viață. Acest lucru este nepotrivit cu specificul preoției.             Putem vorbi și de o demnitate în care te așază preoția, dar această demnitate trebuie doar să te responsabilizeze vizavi de lucrarea pe care o ai de îndeplinit înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu. Altmiteri, a aștepta favoruri și beneficii de la preoție este atât de greșit încât harul primit este irosit și deturnat de la folosirea lui cea după dreptate.

 

 

  1. Care vă este Sfântul Părinte cel mai drag inimii ?

            Fără a epata, mărturisesc că cel mai drag îmi este Părintele Stăniloae, deoarece nu este clasicul părinte duhovnicesc cu vorbe simple, pline de duh, care povățuiește spre mântuire și nici părintele științific, cu limbaj alambicat și greu de înțeles.. Părintele Stăniloae este teologul prin excelență, cu agerimea rațiunii încordată spre cele mai înalte culmi, dar stilizată de duhovnicia experierii comuniunii dumnezeiești. Este părintele care te învață nu a face ceea ce trebuie pentru mântuire, fără ca tu poate să nu înțelegi de ce îți este benefic acel ceva, ci te învață a pricepe cine este Dumnezeu, cum poți să Îl găsești și de ce să Îl cauți. În acest fel vei lucra mântuirea ta cu limpezimea priceperii motivației pentru care lucrezi această mântuirea. Îmi este cel mai drag inimii pentru că stilul său și opera sa propun o rețetă care îmi pune înainte ingredintele mulțumirii sufletești în deslușirea tainelor teologice. Este vorba de un discurs teologic care îmi aduce înțelegerea

            Geniul Părintelui Stăniloae este debordant, mereu găsești în scrierile sale răspunsuri chiar și la dileme despre care nici nu știai că ar putea exista. Însă reputația îl precede pe Părintele Profesor și nu este nevoie a elogia prea mult persoana sa. Eu l-am descoperit pe Părintele Stăniloae destul de târziu, în anii studenției mele prin cărțile pe care le-am citit și studiile făcute cu privire la viața sa. Ceea ce m-a convins a fost faptul că Părintele Stăniloae putea să abordeze orice fel de temă din orice domeniu și o făcea în mod magistral. Toate argumentațiile sale aveau, bineînțeles, convergență cu Dumnezeu.

Iar acest lucru fascinează și atrage pe oricine.

 

  1. Ce vă poate tulbura cel mai mult ?

            Cel mai mult mă poate tulbura suferința oamenilor nevinovați. Faptele nebunei și animalității omului care se resfrâng asupra persoanelor nevinovate nu își au nicio justificare. Iar cel mai tulburător dintre toate sunt faptele părinților ce se resfrâng asupra propriilor copii.

            Din păcate abuzurile unor astfel de „părinți” asupra copiilor lor nu sunt rare. Cum poate un copil abuzat în sânul familiei să mai poată întrezări vreun viitor luminos în viața lui? Familia ar trebui să fie locul ocrotirii lui, locul în care se simte protejat, apreciat și încurajat să se dezvolte. În momentul în care toate acestea dispar, lumea se năruiește. Și parcă nici Dumnezeu nu mai există pentru această fragedă ființă. Repercursiunile sunt dintre cele mai grave, în mare parte iremediabile. Nici iubirea sinceră, oferită ulterior nu mai are eficiență maximă. Neîncrederea și teama devin constante în viața sărmanului copil.

            Auzim de cazuri de copii bătuți cu bestialitate de „părinți”, fete abuzate de proprii lor „tați”, copii jigniți și tratați cu cea mai mare josnicie. În proprii lor părinți nu mai văd modele de urmat și de admirat, ci văd ororile cele mai mari ale omenității care îi vor bântui pentru tot restul vieții.

            Iar ca panorama ororilor să fie completă, pruncul acela nevinovat, care nu are nici măcar posibilitatea de a se apăra în vreu fel, primește sentința unilaterală a părinților de a i se pune capăt vieții, chiar înainte de a o fi început, chiar din pântecele ce i-a dat viață. A avorta este cea mai odioasă crimă și cea mai nedreaptă sentință.

            Aceste fapte neomenești nu au cum să nu producă tulburare oricui aude despre ele. Însă doar prin educația creștină putem ține în frâu asemena porniri. Fiindcă penitenciarul nu schimbă în bine concepția niciunui deținut, ci numai Biserica prin învățătura evanghelică poate modela conștiința omului spre moralitate bine și frumos. Iată beneficiul în societate al Bisericii, iată justificarea socială a Bisericii înaintea celor care susțin că nu este nevoie de Biserică în societate.

Interviu realizat de Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea) si Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale)  în cadrul proiectului editorial Preoţi de seamă ai Vâlcii

Leave a Response