|miercuri, aprilie 26, 2017
  • Follow Us!

PROTOSINGHEL CASIAN HUNCĂ: ÎN STARE DE SOLITUDINE NU EȘTI ȘI NU TE SIMȚI SINGUR 

casian1
 

Părinte exarh, sunteți foarte tânăr, foarte năvalnic, vibrați permanent din tot trupul și din tot sufletul, sunteți opusul imaginii standard a călugărului. Prima întrebare decurge de la sine: cum aţi putut renunţa la lume fiind atât de potrivit pentru lume?
În primul rând trebuie sa vă spun că noi călugării nu renunțăm la lume, luptăm pentru ea, dar ne-am scos lumea din inima noastră, adică nu mai suntem atrași de nimic din lumea aceasta materială. Monahismul nu înseamnă fanatism. Avem părinți, avem frați, surori, prieteni, la fel ca oricare din oamenii care nu sunt din tagma monahală și suferim când unul dintre aceștia pățește un necaz sau ne bucurăm pentru reușite și împliniri.

De fapt, este impropriu spus că “renunţi la lume”. În cazul meu, renunţarea nu este asimilată unei pierderi, ci este o înlocuire, o transpunere într-o altă lume. Dacă un călugăr nu găsește bucuria la un alt nivel, în iubirea pentru oameni, în contemplaţie, în modul de a trăi, nu va învinge tot ce se înţelege prin “lume” – plăceri fizice, materiale, etc., pentru că este om și este construit la fel ca toţi oamenii. Dar tocmai prin iubirea extraordinară pentru un ideal înalt, se poate transcende percepția comună despre ceea ce înseamnă “lume”.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că sunt câteva aspecte care trebuie amintite cu privire la alegerea unei vieţi de înfrânare cum este viața monahală, este necesar să ai convingeri bine întemeiate. În cazul meu aceste convingeri sunt urmarea unor șiruri de întâmplări: de mic copil mergeam la Biserică la slujbele de duminică și sărbători; la vârsta de 12 ani am participat la un pelerinaj la toate mănăstirile din județul Neamț, care a durat 10 zile și la care s-a mers pe jos; în a șaptea zi am ajuns la Mănăstirea Sihăstria unde am avut privilegiul să-l cunosc pe Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa. Aici mi s-a întâmplat un lucru care mi-a determinat întregul mers al vieții. În timp ce Părintele, stând în cerdacul său, povestea întâmplări din viața monahală, m-a podidit un plâns din care nu mă mai puteam opri, cu dorința înflăcărată de a rămâne acolo. Mama mea, văzându-mi reacţia, a început și ea să plângă. Atunci Părintele m-a luat pe genunchii săi și a început să-mi povestească cum a ajuns el în mănăstire.

Îmi amintesc aievea cuvintele lui: “Dragul meu, acum nu mai este ca pe timpul meu, să te dea în grija unui părinte duhovnicesc. Acum te trimite direct la grajd unde sunt muncitori care beau, fumează, înjură, vorbesc urât. Stai trei luni în mănăstire, iar apoi pleci acasă, că te smintești. Mergi acasă, termină școala, învaţă o meserie și, când vei veni la mănăstire, ți se va da o ascultare pe care să o poţi duce până la capăt.”

Mai târziu m-am înscris la Seminarul Teologic Sf. Vasile cel Mare (1995) din Iași. În acest timp cântam la Biserica Cuv. Parascheva, biserica parohiei, unde veneau mulţi teologi să asigure strana, ceea ce mă nemulţumea, întrucât îmi doream foarte mult să cânt la strană și îmi venea rândul foarte rar. Într-o zi de duminică, m-am trezit mai de dimineață și m-am lăsat în voia lui Dumnezeu, ajungând la Biserica Adormirea Maicii Domnului de pe str. Sărărie din Iași, unde am început adevărata călugărie. Preotul se pregătea de slujbă, dar cântăreţul fusese luat de salvare în urma unei crize de ficat. Am întrebat de ce nu începe slujba și cineva m-a prezentat părintelui care m-a întrebat cine m-a trimis acolo. Am dat din umeri și am spus că așa am simţit și tot el mi-a dat răspunsul că Dumnezeu m-a trimis. La scurt timp am aflat că murise cântărețul. Peste alte câteva luni a decedat și paracliserul, un om foarte credincios dar vârsta își spusese cuvântul ca în Psalmii lui David.

Am ajuns astfel să mă ocup de biserică. Timp de 5 ani, pană în 2002 când am plecat în armată, eu deschideam biserica la 5 dimineața, cântam, făceam curăţenie, într-un cuvânt mă pregăteam pentru călugărie. Nu uitasem întâlnirea mea cu Părintele Cleopa, astfel că, la 12 ani de la acea întâlnire, în primăvara anului 2004, mai exact în Sâmbăta lui Lazăr, am plecat spre Mănăstirea Sihăstria pentru a mă spovedi şi pentru a primi binecuvântarea de a merge în Sfântul Munte Athos.

A fost o zi pe care nu o voi uita niciodată: am plecat pe jos, precum cu 12 ani în urmă, însă, dacă atunci am mers cu autocarul până la Târgu Neamț, de data aceasta am plecat din Iași la 5 dimineața cu gândul să mă rog continuu până ce voi ajunge la mănăstire. Am oprit 5 minute în comuna Letcani pentru a-mi suna părinții să-i anunţ că voi face Sărbătorile la mănăstire şi să stea liniștiţi.

Pe drum am avut 2 încercări care voiau să mă deturneze de la ţelul propus: prima, la câţiva km de comuna Letcani când un tânăr care era în armată și avea permisie m-a luat cu căruţa 3-4 km și m-a întrebat unde merg aşa de dimineaţă. Aflând că vreau să devin monah, a încercat să-mi expună toate bucuriile și plăcerile lumii pentru care, spunea el, nu are rost să mă călugăresc. A doua a fost asemănătoare doar că de data aceasta ajunsesem la Codrii Pașcanilor, unde un polițist m-a luat cu mașina pană la Târgu Neamț. Asemenea tânărului din armată, și acesta a încercat pe parcursul a 20 de minute să-mi spună să renunț la gândul pe care voiam să-l pun în aplicare.

Am ajuns la Mănăstirea Secu în jurul orei 23 unde am rămas 4 ani în ascultare față de starețul meu Arhimandritul Vichentie Amariei și față de chiriarh, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Am fost pus în trei ascultări încă din primele zile petrecute la mănăstire: strana, beciul cu vin și ascultarea la stăreție, pe care le-am îndeplinit și de unde am învățat foarte multe lucruri care îmi sunt folositoare în ascultarea pe care o am ca exarh.
Când alegi un drum, în cazul meu cel al monahismului și crezi că tot ce faci e să-i ajuți pe oameni în drumul către mântuire, eu cred că nu am renunțat la lume…sensul la care v-ați referit dumneavoastră mă face să cred că nu credeți că monahismul e pentru toate tipurile de oameni (potriviți sau nu pentru lume).
Cu voia Sfinţiei Voastre, vă voi ruga să comentaţi un gând al lui Nietzsche din Aforisme: „Extazul religios şi excitarea sexuală – două sentimente adânci, în final coordonate în chip aproape ciudat. Ce le place tuturor femeilor pioase, bătrâne, tinere? Răspuns: un sfânt cu picioare frumoase încă tânăr, încă idiot.”
A gândi evoluţionist înseamnă a plăti tribut celui care dintru început i-a spus omului “Gustă și vei fi ca Dumnezeu”.
“Extazul religios’’ este expresia atingerii unui ideal înalt – iubirea divină, iar “excitarea sexuală” poate fi asimilată energiei sexuale (bazale). Reformulând, atingerea unui ideal înalt se poate realiza numai prin transformarea energiei bazale. Iubirea este esențială, este foarte prețioasă, dar pentru a fi durabilă, a-i da putere, este necesar să îi micșorăm manifestările fizice.

Cele două sentimente, deși antagonice, unul divin, altul uman, reprezintă forţa motrice care permite existența creației. În funcţie de ceea ce alegi să fii, să devii, își manifestă forța una dintre cele două energii. Cert este că totdeauna, în cazul în care supremaţia o are iubirea, calea va fi netedă și ușoară. În cazul în care supremaţia este a energiei bazale, posibilitatea căderii este iminentă. Nietzsche este un filosof controversat ca personalitate, ținând cont de opera sa filosofică, de revoluționare a tuturor valorilor morale, radicală si agresivă, raportat la opera muzicală plină de sensibilitate. Totuși, având în vedere concepţia sa despre femei: “Femeia, o capcană a naturii”, “ Femeia a fost a doua greșeală a lui Dumnezeu” etc., îmi permit să nu comentez “gândurile” lui F. Nietzsche în partea a doua a aforismelor….
f_350_200_16777215_00_images_afiseelectoralevalcea_casian2.jpgCare este acum, când sunteţi nu doar călugăr, ci şi preot, nu doar preot, ci şi exarh, raportul cu generaţia Sfinţiei Voastre de care v-aţi desprins nu de mult? Sau nu v-aţi desprins? Pentru a fi mai expliciţi, întrebarea ar putea fi ruptă în mai multe părţi. Comunicaţi cu tinerii? Ce opinie aveţi despre tineretul de azi? Ei cum vă privesc pe dumneavoastră?
Călugăria este o opţiune personală, preoţia am primit-o prin hirotonie, exarhatul este o funcţie. Sunt preot călugăr, ceea ce îmi dă o mare responsabilitate ca duhovnic. Am mulți ucenici tineri. Ei trăiesc în societate, cu bucurii, cu necazuri personale pe care le recunosc din perioada în care nu eram ceea ce sunt acum. Fiecare are povestea lui care este cea mai importantă și mai dramatică pentru că este a lui. Se confruntă cu neputinţe și simt nevoia să-şi descarce sufletul, să găsească alinarea şi ușurarea pe care nu o întâlnesc în altă parte. Iar aici este misiunea mea. Sf. Vasile cel Mare spunea: „Să nu-i rușinăm (smintim) pe cei   ce-şi pun nădejdea în noi.” Tinerii de azi sunt copii frumoși, cu potențial, dar care şi-au pierdut reperele.
Nu ştiu să vă răspund la întrebarea cum mă privesc tinerii. Poate ar trebui să-i întrebaţi pe ei….
Definiţi, vă rugăm, călugăria la tinereţe spre deosebire de cea matură şi cea bătrână.
Traducerea cuvântului călugăr în limba română este „bătrân frumos”, referindu-se la frumusețea duhovnicească a monahului, la faptul că cel care se luptă pentru creșterea în asemănarea cu Dumnezeu nu poate fi lipsit de frumusețea divină. Patriarhul Justinian, pe care îl comemorăm anul acesta prin hotărârea Sfântului Sinod, vorbea de călugări ca fiind armata de geniu a Bisericii.
Sigur că și călugărul, ca și mireanul, trece prin anumite etape de formare în cursul vieții sale. Însă nu putem privi călugărul tânăr ca un începător, iar cel bătrân ca pe un părinte înduhovnicit; sunt foarte mulți părinți tineri care au o viață duhovnicească foarte înaltă, după cum sunt și bătrâni, care, în ciuda vârstei, nu au ajuns la înălțimea dorită. Dar, fără doar și poate, călugăria la tinerețe solicită o luptă dusă cu mai multă acrivie, iar la bătrânețe experiențele dobândite aduc și mai multă bucurie duhovnicească.
f_350_200_16777215_00_images_afiseelectoralevalcea_casian4.jpgTinerii au pasiuni, unele legate foarte strâns de lucrurile materiale, maşini, gadget-uri. Pasiunile Sfinţiei Voastre care sunt?
Înainte să intru în mănăstire mi-a plăcut foarte mult sportul: am făcut atletism de performanță (4 ani), baschet și volei (în echipa școlii). De asemenea, îmi place foarte mult să schiez deși nu mai am posibilitatea să fac lucrul acesta. Alte pasiuni ale vremurilor trecute au fost biliardul și șahul. Astăzi, uneori, mai urmăresc performanțele jucătorilor de snooker și reușitele lor. În armată am învăţat să sculptez. În timp m-am perfecţionat în sculptura în miniatură. De mic copil m-a fascinat viața albinelor. De când am venit la Râmnicu Vâlcea am avut oportunitatea, cu binecuvântarea I.P.S. Varsanufie, sa mă ocup de stupina Arhiepiscopiei. De asemenea îmi place foarte mult să ascult muzică clasică; mi-ar fi plăcut să știu să cânt la pian. Apoi, de-a lungul anilor, am crescut păsări, căței, pisici și pești. Astăzi am grijă de acvariul cu pești care este nelipsit din locuința mea încă din copilărie.
Aveţi un orgoliu al drumului ales, îi priviţi cu dojană pe cei care nu vă seamănă, reproşaţi, criticaţi?
Nu. Este drumul meu. Mântuitorul a spus ”Nu judecaţi ca să nu fiți judecaţi! Căci cu judecata cu care judecaţi, veti fi judecaţi și cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).
Ce părere aveţi despre valorile comune ale tinereţii precum: moda, cluburile, fotbalul?
Acestea sunt parte integrantă din tentaţiile societăţii, se definesc ca fiind apanajul lumii mondene. Nu pot fi definite ca lucruri bune sau rele. În tot ceea ce fac, le spun tinerilor să aibă cumpătare. Viaţa este un dar, viaţa este prea scumpă pentru a o petrece numai în deșertăciuni. Sf. Apostol Pavel spunea: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”(1Corinteni cap.6, vs. 12). Tinerii pot trăi în lume ca niște creștini, au multe îngăduințe pentru neputinţele lor, dar nu să-şi sălbăticească sufletul de la Hristos.

 

Vă place să daţi sfaturi tinerilor?
Este greu să dai sfaturi. Îi îndemn pe tineri, pe ucenicii mei, deoarece singurul lucru pe care îl putem face fără să greşim este să păzim dragostea, căci orice lucru sau alegere care se face în momente de trufie, frică sau deznădejde sfârşeşte trist și uneori, doar puțini mai au forţă şi timp să se ridice şi să o ia de la început. Îi îndemn să păstreze bucuria în suflet, să mulţumească şi să fie recunoscători pentru tot şi toate, să aibă grijă ca faptele şi vorbele lor să nu lezeze pe aproapele lor, pe principiul „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Dacă tot ne faceţi bucuria de a ne acorda acest interviu, vă mai ispitim cu un citat, de data aceasta din Cioran („Silogismele amărăciunii”) :” Înlăuntrul oricărei dorinţe se încaieră un călugăr cu un măcelar.” Ce vrea să spună marele sceptic?
Analizând metaforic, fiinţa omenească reprezintă forma perfectă a creaţiei lui Dumnezeu, în care se regăsește lumina și întunericul, natura superioară şi natura inferioară, natura divină și natura Adamică. Dorinţa, asimilată până la un moment dat cu păcatul, a fost redefinită, reformulată de autori asceți cum ar fi Sf. Casian Romanul, Sf. Cuvios Macarie Alexandrinul şi alţi sfinţi desăvârșiţi cum ar fi Sf. Ioan Hrisostom, Cuv. Antonie, Ava Pimen, care au statutat că dorinţa nu este păcatul primordial moștenit, ci înclinaţia omului către păcat. Dorinţa este energia care pune în mișcare întreaga noastră făptură.

Dorinţa izvorăște din instincte, este în strânsă legătură cu simţurile şi este proprie atât oamenilor, cât şi animalelor. Legată indisolubil de dorinţă, este voinţa, forţa mortice care stă la conducerea dorinţelor și care ţine de libera alegere, din acest motiv fiind proprie doar omului. Raportul dintre dorintă şi voinţă este esenţial pentru valorificarea stării de graţie a omului, libertatea. Voinţa este natura superioara a sufletului uman. Oamenii pot alege să trăiască pe baza voinţei lor și nu a dorinţelor. Majoritatea oamenilor trăiesc în legea dorinţelor, cu o voinţă slabă sau îndreptată într-un mod greşit.

Raportându-mă la monahism, călugărie, voința este canalizată cu toate forțele către un scop înalt – iubire, bunătate, bucurie – este, sau ar trebui să fie, atributul călugărului. Aşadar, revenind la citat, consider că este o minimalizare a creaţiei, a omului, pentru că se rezumă doar la dorinţă, manifestând antagonic lupta dintre “lumină” și “întuneric”, respectiv “călugărul” și “măcelarul”…….
f_350_200_16777215_00_images_afiseelectoralevalcea_casian5.jpgUn mare actor, Tom Hanks, a spus: “Există o diferenţă între solitudine şi singurătate. Înţeleg conceptul de a fi călugăr pentru o perioadă.” Oare de ce pentru o perioadă?
Călugăria este o opţiune asumată, care în cele mai multe cazuri are la bază o chemare reală. Prin natura sa, călugăria este asociată cu solitudinea, în niciun caz cu singurătatea. La un moment dat, călugărul poate să opteze pentru solitudine, stare în care poate face anumite lucruri specifice călugăriei (cum ar fi rugăciunile, contemplația, etc.), fără a fi deranjat de treburile mănăstirești, într-un mod care să-l apropie astfel de divinitate. Isus Hristos în învăţăturile sale despre cum să ne rugăm, ne îndeamnă : „când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; și Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare”.

În stare de solitudine nu ești și nu te simți singur. Singurătatea, este într-adevăr devastatoare; otrăvește mintea și sufletul. Tom Hanks a făcut o afirmație corectă spunând că există o diferenţă între solitudine şi singurătate. Tom Hanks este un creștin ortodox și un actor de excepţie, dar nu are cum să înțeleagă esența călugăriei trăite, ci doar “conceptul” de a fi călugăr pentru o perioadă.
A fi exarh înseamnă a fi o autoritate a vieţii mănăstireşti. Vorbiţi-ne despre această autoritate.
Am privilegiul de a deține funcția de exarh prin binecuvântarea I.P.S. Varsanufie, care mi-a acordat acest gir de încredere și care, pentru mine, reprezintă o dublă responsabilitate, atât față de personalul mănăstiresc, cât și față de chiriarhul locului. Atribuțiile care îmi revin se referă la îndrumare, inspecție, coordonare și control al activităților din cadrul mănăstirilor.

În ceea ce mă privește, îmi exercit atribuțiile într-un mod în care să previn, să mediez sau să corectez diferite deficiențe din cadrul mănăstirilor astfel încât viața de obște să-și păstreze netulburată mersul, activitățile administrative să fie percepute ca parte integrantă din viața de zi cu zi fără a perturba viața și programul duhovnicesc. Îmi duc la îndeplinire sarcinile cu responsabilitate și corectitudine, fără să uit vreodată că cei asupra cărora îmi exercit autoritatea sunt înainte de toate frații mei mai mici sau mai mari.
Cum aţi descrie mănăstirile din Eparhia Râmnicului prin ochii exarhului?
Județul Vâlcea este județul cu cele mai multe mănăstiri din țară, dintre care cele mai multe sunt monumente istorice cu o valoare culturală inestimabilă. Sunt mănăstiri frumoase, bine gospodărite, cu viețuitori destul de încercați. Cu toate acestea, în fiecare mănăstire sunt multe lucruri de făcut, uneori sunt neajunsuri de diferite feluri, dar fiecare obște reușește să treacă peste ele.
Vă rugăm să faceţi o schiţă a visurilor de viitor ale Sfinţiei Voastre.
Visurile mele s-au transformat în scopuri. Iar cum scopul vieţii oricărui creştin este dobândirea și păstrarea Duhului cel Sfânt, așa cum frumos spune Sf. Serafim de Sarov, am la îndemână toate mijlocele bunului creştin în a-mi păstra inima curată… Până în acest moment al vieţii mele, am văzut multe locuri pline de încărcătură culturală, spirituală sau peisaje de o frumusețe covârşitoare în fața cărora sufletul vibrează…. Totuși….cum orice om visează….mi-ar plăcea să ajung în SUA, pe urmele lui Ioan Maximovici….ale lui Serafim Rose…. şi sunt convins că se va întâmpla… cândva!.. Asta ca să fiu puţin „mândru”!
Vă mulţumim!

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea) în cadrul proiectului editorial Preoţi de seamă ai Vâlcii

Leave a Response