|luni, decembrie 11, 2017
  • Follow Us!

PREDICĂ – PARABOLA FIULUI RISIPITOR. Pocăința – reîntoarcerea noastră în casa Tatălui 

intoarcerea_fiului_risipitor_1

Pocăința – reîntoarcerea noastră în casa Tatălui

Pr. Dr. Ștefan Zară

 

„Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău.

Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi” (Luca 15, 18-19)

Dreptmăritori creștini, iubiți și iubitori ai lui Hristos și ai Bisericii celei una,

Să mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem în cea de-a doua Duminică a Triodului, a întoarcerii Fiului risipitor, Duminică ce pune înaintea ochilor noștri duhovnicești puterea pocăinței, a reîntoarcerii noastre la Tatăl, din lumea cea tot mai străină și îndepărtată de Dumnezeu în care trăim.

Mai întâi să reluăm textul scripturistic al pericopei din Sfânta Evanghelie după Luca, pe care împreună l-am ascultat citindu-se la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Să luăm așadar aminte iară și iară:

„Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca, 15,11-32).

 

Iată-ne, așadar, intrați încă o dată în timpul pocăinței, în timpul în care se cere de la noi revenirea în noi înșine pentru a vedea starea duhovnicească în care ne aflăm, stare care ne înstrăinează pe zi ce trece tot mai mult de Dumnezeu.

Prima realitate pe care textul evanghelic de astăzi ne-o prezintă ca fiind proprie nouă este tendința de a ne tot înstrăina de Dumnezeu și astfel și de noi înșine: „adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea”. Îndepărtarea de Dumnezeu aduce cu sine risipirea harului pe care l-am primit la Botez, risipirea darurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat, risipirea noastră ca ființe create după chipul Tatălui și cu menirea de a dobândi asemănarea cu El. Cheltuirea averii în desfrînări, avere pe care Dumnezeu ne-a dat-o este datorată înțelegerii greșite a darurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat. Dumnezeu ne-a dat darul, dar noi trebuie să întoarcem iubirea noastră ca răspuns la darul – iubire. Atunci când ni se pare că darul ni se cuvine transformăm iubirea în datorie, darul în obligație, iar noi cădem precum Lucifer din mândrie.Mândria de a fi ca Dumnezeu îl oprește pe om de a mai fi cu Dumnezeu.  Acesta este începutul păcatului și al alipirii omului de patimă: „Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii”. Intrînd omul pe drumul păcatului nu reușește sub niciun chip săturarea ființei sale de ceea ce îi lipsea, deoarece surogatul nu satură: „Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea”. Împreuna petrecere cu Tatăl este înlocuită cu petrecerea cu porcii, săturarea de pîinea din casa Tatălui este înlocuită de nesăturarea cu roșcove. Roșcovele doar umflă pântecele, dând senzața de săturare, însă nu oferă omului plinirea, sațietatea pe care o caută.

Însă foametea este cea care îl trezește pe fiul cel tânăr din amorțeala păcatului. Acesta este mijlocul prin care Dumnezeu reușește să-l aducă pe tânăr să vadă starea de decădere în care se afla și să-și revină în sine:„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Acesta este începutul pocăinței, acesta este începutul reîntoarcerii din exilul pământesc al păcatului, către casa cea pierdută, către Ierusalimul cel ceresc. Singură pocăința este calea de a reveni către acasă al nostru.

Una dintre caracteristicile principale ale spiritualității ortodoxe este accentul pe care aceasta îl pune asupra pocăinței ca stare a omului de întoarcere către Dumnezeu, de întoarcere de la ceea ce este împotriva firii sale la ceea ce este firesc omului, adică la starea dinainte de păcat. Starea nefirească a omului, la care a ajuns după căderea în păcat îl face incapabil de a-L mai primi pe Dumnezeu în inima sa, acesta umplându-se de sine. Pocăința este singurul mijloc prin care omul mai poate dobândi libertatea: „A spus Avva Teodor din Ferme că: Omul care stă în pocăință nu este legat de poruncă” . După pierderea Cuvântului lui Dumnezeu din inima sa, după divorţul de Mirele ceresc, omul nu-şi poate rezidi casa sufletului decât prin plâns; singura cale pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu o constituie acum pocăința: «afară de calea pocăinţei, nici o altă cărare nu duce la mântuire» , spune Cuviosul Teolipt al Filadelfiei.

O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menționată în chip deosebit.La utrenia după Polieleuse cântă tristul și nostalgicul Psalm 136: “La râul Babilonului, acolo, am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion[…]. Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată sa fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele“. Din păcate și noi uităm tot mai mult Iersalimul cel ceresc, îndrăgostindu-ne de lumea străină, căzută în păcat, în care ne aflăm. Mulțumindu-ne cu realitatea roșcovelor, uităm de bunătățile Ierusalimului.

Ce se înţelege, mai exact, prin pocăinţă? Cuvântul sugerează nu doar regretul pentru păcatele săvârşite, ci mai ales renunţarea, lepădarea  gândurilor care duc către păcat, schimbarea minţii.

Pocăința (metanoia) nu poate fi definită ca o stare în care omul doar își plânge păcatele, ci aceasta este o stare de schimbare a minții, de schimbare a mentalității omului căzut, în care acesta se străduiește să scoată fiecare păcat din inima lui spre dobândirea lui Dumnezeu, până la starea bărbatului desăvârșit, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

 

Iubiți frați întru Hristos,

 

Parabola fiului risipitor este pentru fiecare dintre noi model de pocăință autentică, model de revenire a noastră către Tatăl, Care pururea ne așteaptă să ne reîntoarcem acasă. Și, iată, că Tatăl îl întâmpină pe fiul cel tînăr nu închis în casă, ci alergând spre acesta cu dor. Văzând că fiul său și-a schimbat starea interioară, starea duhovnicească, El îi schimbă starea exterioară ca mărturie pentru transformarea lui duhovnicească. Îi dă haină nouă, haina harului Său, îl încalță cu încălțăminte nouă spre a merge pe calea virtuții și-i pecetluiește mâna cu inel, repunând mărturie că este fiul Său și făcându-l împărat în casa Sa. Mai mult decât atât taie vițelul cel îngrășat ospătându-l spre săturarea lui deplină. Vițelul cel gras închipuie aici Sfânta euharistie. După ce ne înnoim haina sufletului prin Taina Pocăinței, prin Mărturisire, ne apropiem de Sfânta Euharistie ca hrană spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Este ospățul cel tainic al Împărăției lui Dumnezeu la care suntem chemați.

Însă dacă Tatăl s-a bucurat nespus la întoarcerea fiului său cel mic, iată că fratele său cel mare, care toată viața a stat în ascultare de cuvântul Tatălui nu s-a putut bucura ca acesta. El devine invidios la vederea bucuriei pe care Tatăl o împărtășește fiului, la fericirea pe care o arată regăsirii fiului risipitor. Filosoful Constantin Noica tâlcuiește astfel, atitudinea fiului mare: „Sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decât să cheltuiască fireşte. Dar fratele său risipea. Există risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există şi risipă la cel care strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat. La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa niţică dragoste? Tot ce a strâns fratele acesta al fiului risipitor, toate instrumentele întru desăvârşire pe care le-a pregătit, nu-l desăvârşesc, de vreme ce lipseşte instrumentul cheie, şi nu-l însoţesc în singurătatea sa morală”. Fiul cel mare nu poate înțelege că iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât dreptatea Lui și Acesta nu cere de la noi ascultare întru dreptate, ci ascultare întru iubire. Nu ascult pentru a primi, ci ascult că nu pot încălca voia celui pe care îl iubesc, iar iubirea autentică nu este limitată de invidie. Evanghelia de astăzi ne arată că pocăindu-ne putem redobândi chiar mai mult decât am pierdut, însă stând în ascultare doar din teama de a nu pierde, putem pierde și ceea ce am adunat.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înțelegem bine diferența dintre casa aceasta pământească și casa pe care am părăsit-o prin păcat, să înțelegem că ne putem întoarce la Tatăl nostru, care pururea stă așteptându-ne, doar schimbându-ne viața și, mai mult decât atât, să înțelegem că revenirea în noi înșine o putem face doar rupându-ne de păcat. Înțelegând bine lucrurile acestea, perioada primelor trei săptămâni a Triodului, care ne pregătește pentru intrarea în Postul Mare, ne va face să înțelegem mai bine rostul și importanța postului care ne așteaptă și astfel, întorcându-ne către Tatăl nostru prin pocăință și foame duhovnicească, veșnic să ne bucurăm cu Tatăl întru veșnicie, săturându-ne la Ospățul cel tainic. Amin!

 

Leave a Response