|joi, august 24, 2017
  • Follow Us!

Pastorala de Crăciun a ÎPS VARSANUFIE: Iubirea lui Dumnezeu față de oameni, dovedită și prin înomenirea Sa! 

varsanufie_craciun_1

 

† VARSANUFIE,

 

CU DARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL RÂMNICULUI,

IUBITULUI NOSTRU CLER, CUVIOȘILOR VIEȚUITORI AI SFINTELOR MĂNĂSTIRI ȘI TUTUROR DREPTCREDINCIOȘILOR CREȘTINI DIN ACEASTĂ DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPARHIE:

HAR, MILĂ, PACE ȘI ÎNTRU TOATE BUNĂVOIRE,

IAR DE LA NOI ARHIEREȘTI ȘI PĂRINTEȘTI BINECUVÂNTĂRI!

 

 

„Iată, Fecioara va avea în pântece

şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel,

care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”

(Matei 1, 23; cf. Isaia 7,14)

 

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

 

Sărbătoarea Nașterii Domnului este, după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur, maica tuturor sărbătorilor, pentru că acest praznic este urmat de toate celelalte praznice. Fără înomenirea Fiului lui Dumnezeu, nu am vorbi de Învierea Mântuitorului, iar fără Înviere, nu s-ar mai fi împlinit scopul înomenirii. Chiar dacă în plan istoric despărțim praznicele unul de altul, ele sunt strâns legate între ele, iar la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie acestea toate se regăsesc ca o singură realitate. După cum ne învață Sfinții Părinți, în Sfânta Liturghie recapitulăm, ca realități trăite, principalele praznice ale Bisericii; astfel, după aceștia,  în Sfânta Liturghie mereu trăim Nașterea Domnului, mereu trăim Învierea și, la fel, Cincizecimea.

Centralitatea sărbătorii Nașterii Domnului între celelalte sărbători, rezidă din centralitatea înomenirii Fiului lui Dumnezeu în planul soteriologic: dacă Hristos Domnul nu s-ar fi născut ca om, atunci omul nu ar mai fi putut avea posibilitatea îndumnezeirii ființei sale, lucru arătat în chip lămurit de textul liturgic: „Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul vieții; iar eu mă împărtășesc din dulceața din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare.  Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veșniciei Lui, înfățișare de rob primește, ieșind din Maica ce nu știe de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; și a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să-I cântăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluiește-ne pe noi” (Stihira I, de la Doamne, strigat-am …, Slujba Vecerniei, luna decembrie, ziua a douăzeci și cincea, Mineiul pe decembrie, ediția a VI-a, EIBMBOR, București, 1991, p. 376).

Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul sau Logosul, a avut ca scop, pe de o parte, scoaterea omului din păcatul strămoșesc după căderea lui Adam și a Evei, așa cum spune și cântarea bisericească alcătuită de Ioan Monahul: „Pe cel după chip și după asemănare, văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat” (Stihiră la Litie, Mineiul pe decembrie, p. 383), dar, pe de altă parte, este urmărită îndeosebi îndumnezeirea omului. Sfântul Atanasie cel Mare mărturisește în scrierile sale că Dumnezeu S-a facut om pentru a-l face pe om dumnezeu. Acelasi lucru este accentuat și în multe cântări din slujba Nașterii Domnului: „Asemenea la chip cu amestecarea cea de jos din țărână făcându-Te, Hristoase, și cu împărtășirea trupului căzut, l-ai împărtășit pe acesta de firea dumnezeiască, om făcându-Te și rămânând Dumnezeu” (Cântarea a III-a din Canonul Utreniei, Mineiul pe decembrie, p. 387).

Trupul pe care l-a luat Fiul lui Dumnezeu din Fecioară, făcându-Se om adevărat, este semnul văzut al iubirii nețărmurite a lui Dumnezeu față de oameni: „Din înălțimea cerului, Împăratul vine la noi, din curata Fecioară, Dumnezeu fiind, dar în vremea din urmă Cuvânt întrupat, ca să cheme la Sine din stricăciune pe omul zidit întâi” (Cântarea a III-a din Canonul Utreniei, Mineiul pe decembrie, p. 387). Părintele Dumitru Stăniloae explică acest adevăr mărturisit de întreaga teologie patristică, spunând: „Trupul pe care Şi-l ia Cuvântul dumnezeiesc din Fecioară, când Se face om, este semnul şi mijlocul extremei Lui coborâri iubitoare la om. Dar El nu poate lua un astfel de trup decât dintr-un trup care s-a făcut şi el semn şi mijloc al iubirii extreme faţă de Dumnezeu. Căci nu se poate să nu se vadă legătura trupului asumat de El cu trupul Maicii Lui. Cuvântul a voit să facă din trupul Lui un mijloc al manifestării iubirii Lui extreme ca om faţă de Dumnezeu şi al iubirii Sale extreme ca Dumnezeu faţă de oameni. Dar trupul acesta s-a format din sângele trupului străbătut de simţirile Maicii Sale şi a rămas într-o legătură cu el […]. Culmea iubirii Lui faţă de oameni s-a întâlnit în Maica Lui cu culmea iubirii omeneşti faţă de El. Maica Lui a fost şi pregătită, dar a şi contribuit la plinirea vremii în întâlnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea în umanitatea Lui luată din ea şi, prin aceasta, în suprema iubire dintre El şi ea” (Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, Ed. Cristal, București, 1995, pp. 83-84). Maica Domnului s-a făcut pe sine purtătoare a iubirii milostive a lui Dumnezeu față de oameni: „De Dumnezeu Născătoare Fecioară, care ai născut pe Mântuitorul, șters-ai blestemul cel dintâi al Evei; că Maică te-ai făcut bunăvoinței Tatălui, purtând în brațe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credință toți să o slăvim, grăind cu tine și zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ție!” (Stihiră la Laude, Mineiul pe decembrie, p. 394).

 

Dreptslăvitori creștini,

Iubirea lui Dumnezeu față de oameni, dovedită și prin înomenirea Sa, ne arată că iubirea adevărată înseamnă jertfă, dăruire, sărăcire a ta în fața aproapelui și asumarea durerii celuilalt în fața durerii tale, deșertare de tine, ca să-l primești pe celălalt, iar primindu-l pe aproapele, pe Hristos Îl primești, după cum El Însuși ne asigură: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40)”. Patericul vine și întărește cuvântul scripturistic printr-o apoftegmă, care relatează că „A intrat odată Avva Agaton în cetate ca să vândă niște lucruri și a aflat pe cineva plin de lepră lângă drum. Atunci leprosul i-a zis: Unde mergi? Iar Avva Agaton i-a zis: În cetate ca să vând niște lucruri. A zis lui: Arată dragoste și du-mă și pe mine acolo. Și, purtându-l în spate, l-a dus în cetate. Și acela i-a zis: Unde vinzi lucrurile, acolo să mă așezi pe mine. Și a făcut așa. Și când vindea un lucru, leprosul îi zicea: Cu cât l-ai vândut? Și el zicea: Cu atât. Și îi zicea: Cumpără-mi dulciuri. Și îi cumpăra. Și iarăși vindea un lucru și zicea: Pe acesta cu cât l-ai vândut? Și zicea: Cu atât. Și acela zicea: Cumpără-mi cutare. Și îi cumpăra. După ce a vândut toate lucrurile și voia să plece, leprosul i-a zis: Pleci? Și i-a răspuns: Da. Iar el a zis: Arată iarăși dragoste și du-mă acolo unde m-ai găsit. Și, purtându-l în spate, l-a dus la locul lui. Iar acela i-a zis: Binecuvântat să fii de Domnul, Agaton, în cer și pe pământ. Și ridicându-și ochii, nu a mai văzut pe nimeni. Căci era înger al Domnului care venise să-l pună la încercare” (Patericul Mare, Editura Bizantină, București, 2015, pp. 798-799). Aceeași scriere patristică amintește că „Părintele nostru Avva Antonie a zis: Niciodată nu am socotit să pun interesul meu înaintea folosului fratelui meu” (Patericul Mare, p. 802). Prin iubirea revărsată asupra aproapelui, omul urcă către Dumnezeu, imitându-L pe Dumnezeu Care S-a făcut om pentru a putea fi urmat. Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos într-o peșteră sărăcăcioasă, ne face să ne îmbogățim, doar alungând de la noi egoismul și nepăsarea față de aproapele nostru. Omul nu poate ajunge la iubirea de Dumnezeu dacă nu își iubește aproapele.

 

Iubiți frați întru Hristos Domnul,

Efortul nostru ascetic din toată perioada Postului Crăciunului are ca scop pregătirea noastră ca persoane pentru a-L primi, cu adevărat, în viața noastră pe Hristos Domnul. Hristos Cel născut în peștera Betleemului, acum mai bine de două mii de ani, trebuie să Se nască și în peștera inimilor noastre, trebuie să ia chip în noi, ca și noi să devenim asemenea Lui. Pentru aceasta trebuie să ascultăm cuvintele Sale: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35); „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12).

Lumea are nevoie tot mai mult de iubirea noastră. Avem nevoie să ne împărtășim tot mai mult iubirea unuia față de celălalt și să ne susținem unii pe alții întru iubire. În acest sens, ne întărește spre făptuirea întru iubire, aceeași carte citată, Patericul: „Urcând odată Avva Ioan Colovos de la Schit, împreună cu alți frați, călăuza lor s-a rătăcit, căci era noapte. Și au zis frații Avvei Ioan: Ce vom face, părinte, că fratele a rătăcit calea? Să nu cumva să murim rătăciți! A zis lor Bătrânul: Dacă îi spunem, se întristează și se rușinează. Iată, mă voi face eu însumi bolnav și voi zice că nu pot să mai merg înainte, ci voi rămâne aici până dimineață. Și a făcut așa. Iar ceilalți au zis: Nici noi nu mai mergem, ci stăm cu tine. Și au stat până dimineață și pe fratele nu l-au smintit” (Patericul Mare, p. 800). Iată ce înseamnă dragoste, iată ce înseamnă să-ți pui sufletul pentru aproapele tău!

 

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Lumea în care trăim arată faptul că tot mai mulţi oameni preferă să trăiască în singurătate. Nu ne mai interesăm de aproapele nostru, nu ne mai pasă de cel de lângă noi. Întrajutorarea este tot mai puțin întâlnită, făcând loc egoismului exacerbat. Ne vedem doar pe noi cu nevoile noastre, uitând de responsabilitatea noastră ca ființe personale, create după chipul lui Dumnezeu.

Trebuie să încercăm fiecare, cu posibilitățile noastre, să arătăm aproapelui că Hristos Domnul este cu noi și în fiecare dintre noi. Să ne arătăm uniți întru credință: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).

Peștera în care S-a născut Hristos Domnul este întruchiparea Bisericii, după expresia Sfântului Vasile cel Mare. Acest dascăl al Bisericii arată că sălașul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii. Biserica este trupul Dumnezeului Om, născut din pântecele Fecioarei. Să rămânem în Biserică neclintiți, păstrând învățătura curată a Sfinților Părinți, neabătându-ne prin schisme și speculații teologice de la învățătura acesteia, așa cum spune și cântarea de la Slava Laudelor acestei sărbători: „Și noi aducem Ție, Dumnezeului și Mântuitorului sufletelor noastre, în loc de dar de bani, bogăția teologhisirii celei dreptcredincioase” (Slava de la Laude, Mineiul pe decembrie, p. 395).

Nașterea Domnului este sărbătoarea care ne convinge, iară și iară, că nu suntem singuri, că nu suntem ca vântul care nici nu vine bine că și dispare, nu suntem ca iarba câmpului care repede uscându-se nu mai este, nu suntem ca zăpada care îndată se topește, nu suntem ca fumul care se risipește, suntem cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui. Omul nu e singur, ci veșnic va fi cu Dumnezeu!

Anul 2017, declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române  ca  Anul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română, va fi un an în care se va reliefa importanța jertfei pentru credinţă,  pe care au săvârșit-o cei ce au luptat împotriva regimului comunist, pentru apărarea credinței strămoșești, pentru libertatea și demnitatea poporului român, dar și aceea a misiunii iconarilor bisericești, care propovăduiesc în imagini, cu timp și fără timp, Cuvântul lui Dumnezeu.

Fie ca sărbătoarea Naşterii Domnului, a Noului An și a Botezului Domnului să vă aducă multă pace, sănătate, bucurie şi întărire spre împlinirea a toată fapta cea bună întru iubire desăvârșită.

La mulţi ani întru mântuire!

Un An Nou binecuvântat!

 

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului, rugător,

 

† VARSANUFIE

Arhiepiscopul Râmnicului

Dată în Reședința Arhiepiscopală din Râmnicu-Vâlcea, la Praznicul Nașterii Domnului din Anul mântuirii 2016.

 

15494029_728597663957867_72019627_n

 

 

 

 

 

Leave a Response