|duminică, decembrie 4, 2016
  • Follow Us!

Recordmenă în numele celor 20 de elevi ai săi. Învăţătoarea din Vâlcea care merge zilnic pe jos zece kilometri, dus-întors, de acasă până la școală 

invatatoare

 

Recordmenă în numele celor 20 de elevi ai săi. Învăţătoarea care merge zilnic pe jos zece kilometri, dus-întors, de acasă până la școală

Nu e nevoie să te îndepărtezi mult de un oraş, de Râmnicu Vâlcea în cazul poveştii de viaţă pe care o veţi citi în continuare, ca să constaţi că intri într-un alt timp. Poate că acest loc ar trebui să poarte numele de „satul de dincolo de păduri”, Urşi, unde am întâlnit-o pe Mihaela Bercu, învăţătoarea care în fiecare zi merge 20 de kilometri, dus-întors, de acasă până la şcoală, dintre care, atenţie, zece kilometri pe jos, pentru a fi prezentă în faţa celor 20 de elevi ai săi.

 

Şcoală mică, dar curată. Construcţie veche, din perioada interbelică. Deschid uşa sălii de clasă şi văd băncile aşezate în cerc. Câte un elev la fiecare măsuţă. Pereţii sunt îmbrăcaţi în patru table, pentru că sunt copii din patru clase diferite. Clase primare, adică şapte copii în clasa I, unul în clasa a II-a, doi în clasa a III-a şi cei mai mulţi prichindei, zece la număr, în clasa a IV-a. Am ajuns în locul acesta după ce am mers cam o jumătate de oră pe un drum din pământ, peste dealuri şi pe sub coroanele umbroase ale copacilor. Asfaltul nu are curajul să înainteze odată cu noi. Plecasem din capitala de judeţ, Râmnicu Vâlcea, pe şoseaua spre Horezu, apoi am cotit la stânga şi să te tot ţii printre case din ce în ce mai mici, până când pustiul ne-a înconjurat cu totul. Am ajuns în cele din urmă la liman, în satul Urşi. Or fi fost asemenea animale pe aici în alte timpuri, probabil aşa se explică denumirea cătunului, dar acum localnicii spun că nu mai sunt astfel de sălbăticiuni.

Femeie de-a locului

Şi uite aşa, în mijlocul celor 20 de elevi, învăţătoarea. Femeie tânără, fac cunoştinţă cu Mihaela Bercu, despre care aflu că are 36 de ani, e născută în comuna Stoileşti, de care ţine şi satul Urşi. Ea stă într-un alt sat, departe de locul unde am ajuns eu acum. Satul natal se numeşte Bărsoiu, la zece kilometri de Urşi. Comuna asta, aveam să aflu ceva mai târziu de la oficialităţile locale, este fruntaşă în România, ca întindere, având 15 sate, legate între ele printr-o reţea de drumuri care măsoară, în total, 200 de kilometri. Poate că e mult spus drumuri, poate mai degrabă, în unele zone, poteci, judecând şi după calea pe care am venit eu. Este drept că sunt microbuze care acoperă o parte din aceste drumuri. O parte numai, pentru că Mihaela vorbeşte despre distanţa pe care o împarte în două, din cei zece kilometri de acasă până la şcoală, cinci cu maşina, cinci pe jos. La dus. La întors, evident, este exact la fel.

“Pe cărările” din pădure

Nu văd nici cel mai mic semn de nemulţumire pe faţa ei. Face efortul ăsta de cinci ani, zi de zi. Spune că parcurge drumul cam într-o oră. Punând la socoteală atât microbuzul, cât şi distanţa pe jos. Pleacă dimineaţa la şapte de acasă, iar la opt e în şcoală. O văd femeie zdravănă la trup, înaltă, bine legată, om învăţat cu greutăţile. Aşa şi cu copilaşii aceştia, din bănci, toţi frumuşei, cu ochi sclipitori şi obraji îmbujoraţi. Unii stau aici, în satul Urşi, alţii vin de la cinci kilometri distanţă, din satul Gemenica, “pe cărări”, cum îmi descriu ei. Cei mai mici vin însoţiţi de fiecare dată de părinţi.

Absolventă de facultate

Mihaela este singura învăţătoare din această şcoală. Spune că au mai fost alte cadre didactice, de-a lungul timpului, dar s-au transferat în alte părţi. Parcursul ei profesional a început cu 16 ani în urmă, după ce absolvise în prealabil cursurile Liceului Pedagogic din Câmpulung Muscel. Dar nu s-a oprit doar la atât, pentru că 2008 este anul când obţine diploma în Ştiinţele Educaţiei la Universitatea din Piteşti. A mai predat la două şcoli săteşti, în Perişani şi Stoileşti, iar aici, la Urşi, şi-a cerut transferul, pentru că nu a vrut, zice ea, ca această şcoală să fie desfiinţată.

“Până la capăt”

O ascult cum vorbeşte cu atât de multă hotărâre, că n-o să plece din acest loc, că va sta “până la capăt”. Deşi nu crede că va fi vreodată un “capăt”, în sensul că în satul acesta, cât şi în cele apropiate, nu se va mai naşte niciun copil, şi atunci şcoala din Urşi nu şi-ar mai avea rostul. Alţi copii vin din urmă, completează femeia, sunt încă mulţi oameni tineri prin locurile astea, întemeiază familii, fac copii. Mihaela însăşi, aflu, se pregăteşte de nuntă, chiar în acest an. Pustiul în care am ajuns nu e aşadar un capăt de drum. Oamenii aceştia, cu ritmul vieţii lor, cu speranţele şi planurile lor, îl fac să fie, de la o generaţie la alta, un început de lume.

Lecţii despre viaţă

Ridic problema salariului, dar interlocutoarea mea vorbeşte despre satisfacţia de a vedea că elevii ei au dragoste de carte. “Copiii aceştia reprezintă satisfacţia mea. Restul e mai puţin important”, şi atunci îmi dau seama că aici curge cu adevărat un alt timp, cu alte priorităţi şi aşteptări. Orele din programa obligatorie se împletesc cu lecţii despre viaţă. Pereţii clasei sunt viu coloraţi. Desenele copiilor au fost agăţate cu grijă, în pioneze. Dar mai sunt şi alte hârtii, cu un fel de “legi”, de care cei mici nu “scapă” în nicio zi. De pildă, “să bem apă în loc de suc”, “să ne spălăm pe dinţi după fiecare masă”, “să ne spălăm pe mâini înainte de masă”. Ora de studiu, descrie gazda, nu e doar un monolog al cadrului didactic. Copiii sunt îndemnaţi să pună întrebări, dar să şi discute despre ceea ce gândesc, cum văd ei tot ce-i înconjuară.

Rolul elevilor şi al învăţătoarei

Toţi elevii sunt şi actori, după un scenariu bine stabilit, pentru că ei au pregătit o piesă de teatru care se numeşte „Prietenii sănătăţii”, jucată cu multă dezinvoltură, semn al unei colectivităţi în care fiecare îşi cunoaşte rolul. Aud idei care promovează mâncarea sănătoasă, mişcarea în aer liber, cât de important este ca omul să fie stăpânul informaţiei, pentru că numai aşa va lua cele mai bune decizii pentru viaţa lui. „Eu îi învăţ că în viaţa lor trebuie să fie nişte învingători”, îşi defineşte şi învăţătoarea rolul, cel de zi cu zi, în raport cu elevii ei. Un cadru didactic care nu se ascunde între coperţile manualului.

Meseria de “voluntar”

Nimic întâmplător, concluzionez, dacă mă gândesc la ce-mi spunea directoarea Şcolii gimnaziale din satul Stoileşti, Ioana Niţă, că adevărata putere a unui învăţător stă în sufletul lui. Pentru că altfel, dacă e să defineşti în ziua de azi meseria de dascăl, mai ales pe cel din mediul rural, din punct de vedere strict pecuniar, cel mai bun cuvânt pe care l-a găsit o altă profesoară, tot din Stoileşti, o debutantă în domeniu, deci cu salariul cel mai mic, ei bine, acel cuvânt este “voluntar”.

Unul din opt copii visează la mâncare

Frumuseţea sufletelor nu poate să ascundă totuşi marile probleme cu care se confruntă copiii din lumea satului. Dacă ne gândim numai la statisticile naţionale actuale, care arată că unul din opt minori de la ţară se culcă seara fără să fi avut parte, peste zi, de o mâncare adevărată, un prânz, o cină, cum le ştim noi, la oraş. Acestea sunt cifre prezentate de World Vision, organizaţie care de 26 de ani activează în mai mult de 400 de sate din toate provinciile româneşti. Să pleci la şcoală fără să fi mâncat ceva dimineaţă, acasă, nu e o noutate. Am scris şi eu despre asemenea destine, cu ani în urmă, ale copiilor care fac criză de hipocalcemie sau pe scurt îşi pierd cunoştinţa, din cauza foamei. Mă refeream atunci la ce se întâmplă în cartierele mărginaşe ale unui mare oraş, precum Bucureştiul. Ce să mai spui de mediul rural! Mai rău e că situaţia se înrăutăţeşte de la un an la altul, spune aceeaşi organizaţie, în condiţiile în care, în anii `90, aveam un copil din zece în starea aceasta deplorabilă. De aici se amplifică şi un alt fenomen, la fel de periculos, abandonul şcolar, care la noi atinge 18%, cu mult faţă de media cunoscută în Uniunea Europenă, de 11%. Pe lângă celelalte obstacole care se pun în calea lor, ba şcoala din sat a fost desfiinţată şi sunt obligaţi să meargă mulţi kilometri de acasă până la şcoala de peste două dealuri, ba părinţii îi pun la muncă, copiii din mijlocul brazdelor se mai confruntă şi cu foamea. Este o întrebare de-a dreptul retorică, în asemenea condiţii, dacă mai ai putere să înveţi.

Primii 85 de beneficiari

Măcar o masă caldă îţi mai alină suferinţele, cum am văzut acest program al World Vision aplicat în şcolile din satele Stoileşti şi Urşi. Este un început pentru cei 85 de copii din clasele primare de aici. Organizaţia vrea să extindă proiectul şi la alte sate, din alte judeţe. Ciorbă, felul doi şi desert. Fiecare copil stătea la masă şi mânca cu poftă. Sperând ca şi mâine să fie la fel, şi pentru el, şi pentru alţi colegi ai lui. De aici şi denumirea acestei iniţiative, „Pâine şi mâine”. Deşi acel „mâine” s-ar putea referi şi la continuitate, în ceea ce priveşte mersul la şcoală. Proiectul se adresează în acelaşi timp şi profesorilor, asigurându-li-se tot ce e necesar, din punct de vedere material, pentru orele petrecute în plus, în compania elevilor. Cei mici nu pleacă acasă, după prânz, ci rămân în şcoală pentru a-şi face temele şi pentru alte activităţi cu scop didactic.

Nevoia de „mâine”

Este ocazia cu care şi eu mă alătur acestei iniţiative, promovând-o, ca unul care crede cu convingere că şcolile din mediul rural trebuie susţinute. Nu de puţine ori, de-a lungul istoriei noastre, tocmai de la ţară s-au ridicat mari valori ale neamului românesc. Deci aceşti copii, din orice sat ar fi ei, au dreptul la educaţie, la fel ca şi colegii lor de la oraş. Un mare lanţ de magazine deja a răspuns pozitiv la ideea promovată de World Vision, printr-o sponsorizare substanţială. Mai există însă şi posibilitatea donaţiei lunare, de doi euro, făcută prin intermediul unui sms, la numărul 8844, unde să fie trimis cuvântul „pâine”. Copiii din mediul rural au nevoie, mai mult decât ne imaginăm noi, de acel „mâine”.

Sursa: România Liberă

Leave a Response