|luni, iulie 24, 2017
  • Follow Us!

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii. Învierea din morți a fiului văduvei din Nain 

invierea-tanarului-din-nain_1

 

Pericopele evanghelice care ne relatează învierile din morți pe care le face Mântuitorul Hristos anumitor persoane par a fi cele mai pline de sens, în mare parte pentru faptul că ne aduc informații cu totul noi despre lumea de „dincolo”.

Astăzi este înviat un tânăr din orașul Nain, care fusese „singurul fecior al mamei sale”, condus de convoiul mortuar pe ultimul său drum. Evanghelistul Luca ne prezintă în doar cinci versete (Luca 7, 11-16) întreaga întâmplare.

La acest moment se pare că era sărbătorită moartea, căci ea reușise să se logodească cu încă un tânăr și să-l fure din viață. Mama tânărului plângea căci moartea avea să-i schimbe traiectoria trăirilor ei. Însă toate planurile morții se astâmpără atunci când, deodată, apare în preajmă Mântuitorul ca Dumnezeu adevărat, Stăpân al vieții și al morții.

El, făcându-i-se milă și urmat de ucenici și de mulțime, se apropie de mama văduvă și rămasă fără fecior și îi rostește cuvintele: „ Nu plânge!” El știa că moartea nu are atâta putere și de fapt avea cea mai deplină cunoaștere a sensului conținutului ei; știa că nu este decât „un somn”.

De aceea se îndreaptă Iisus către sicriu și rostește: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” În somnul morții în care se afla tânărul, cu sufletul despărțit de trup și îndreptat către alte „lăcașuri”, aude cuvintele Stăpânului Hristos și se întoarce către unicul său trup.

Într-adevăr, se trezește. Toți află atunci un alt sens al morții. De atunci, pentru ei, moartea se înscrie ca „un moment necesar și plin de sens pe traiectoria vieții începute de la naștere.”( D.Stăniloae, Dogmatica, pg. 223) Ce dorință apare …Să-ți dorești să mori numai ca să auzi glasul Stăpânului chemându-te la viață. „Tinere, ție, îți zic, scoală-te.”

Moartea devine taină prin care trebuie să pășim ca să intrăm în sensul deplin al existenței. E doar un somn. Așa le spune Mântuitorul prietenilor Săi: „ Lazăr, prietenul voastru, a adormit”.

La fel și celor care se strânseseră să jelească pe fata lui Iair și îngrămădiți îi spun Celui ce cunoștea toate: „a murit”. Dar sunt izbiți de replica dumnezeiască: „N-a murit, ci doarme!”

La fel către toți: nu veți muri, ci veți adormi ca să vin să vă trezesc. Murim, așteptând a doua venire a Mântuitorului, spre a fi treziți. Sfinții însă au murit gata treji. Înainte de moarte erau treji, în timpul morții treji, după moarte treji.

Moartea pentru ei era dorită întrucât nu era decât necesitatea de a trece în veșnicie. Dar asta numai pentru că au ales să moară pentru păcat și să vieze lui Hristos. S-au obișnuit cu moartea.

În timp ce mulțimile fugeau îngrozite de moarte și de gândul la ea, sfinții au îndrăgit-o și au așteptat-o; o chemau zilnic și o pofteau a-și face lucrarea; îi făceau cea mai dulce invitație la nuntă.

Pentru sfinții martirizați moartea a fost cea mai dorită. Însă se întâmpla aceasta datorită unirii cu Hristos și a sensului cel căpătau de la „moartea lui Hristos”, Cel ce „cu moartea pe moarte călcând, celor din morminte viață le-a dăruit”.
Pentru muritorul care a murit lui Hristos și viază păcatului, pentru creștinul care a murit sufletește, moartea este creionată cu aceeași înspăimântătoare groază. Noi, în fiecare zi murim sufletește. Ca să țintim mai bine precizarea am spune că reușim chiar să ne înjunghiem sufletește, nedându-i apa vieții și nici hrana cea trebuincioasă.

Cuvintele lui Hristos, care sunt „duh și viață” ar trebui să fie deplinătatea cugetărilor noastre. Nu reușim însă să le aflăm. Dureroasa împrăștiere și risipire în multe alte lucrări, ne sunt piedică. Reușim să facem multe și de toate, însă pentru a ne hrăni cu cele duhovnicești, nu avem timp.

Acționăm în multe direcții și de pe multe fronturi, dar pentru și spre cele duhovnicești pierdem cârma. Ne împrăștiem. Precum aruncăm boabe la găini așa ne împărțim nădejdea noastră în avuțiile și bunurile noastre, între cunoscuți și „pile”, în planuri de viitor.

Nădejdea noastră nu este una făcută buchet lui Dumnezeu. Trăind așa, de fapt murim și murind, nu murim cum trebuie. Veștejirea trupului este semnalul cel mai dureros care anunță venirea morții. Devenim îngroziți când gândim că acest trup, pentru care nutrim atenție deosebită și trudă zilnică ne va trăda și el cu o moarte în care nimic din el nu va mai avea valoare. Nici măcare inima în care am depus de o viață sentimente, griji, amintiri și necazuri, nu o vom putea salva. Și ea se va descompune cu tot ce am strâns acolo, cu tot cu chipuri ale celor iubiți de noi.

Cine oare va putea să descrie acest peisaj în care un mort sufletește, care nu mai are nici o nădejde, își așteaptă moartea trupească? Singurul, doar El poate să ne spună: „ Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Scoală-te din moartea sufletească în care te afli. Scoală-te și vorbește cu mama ta.
Moartea deci, dă sens pentru că face deosebirea netă între cele două moduri de existență: cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu.

 

Ierom. Antim Motorga

 

Leave a Response