Fragment din Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie la Duminica a cincea după Rusalii

Fragment din Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie la Duminica a cincea după Rusalii (vindecarea demonizaților din ținutul Gadarenilor)[1]

„Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34)

Dreptslăvitori creștini,

Se relatează în Pateric un dialog întreun monah și Avva Pimen. La întrebarea celui dintâi „Cum de mă luptă dracii?”, Avva Pimen îi răspunde: „Pe tine te luptă dracii? Nu se luptă cu noi câtă vreme ne facem voia noastră. Că voile noastre s-au făcut draci și ele sunt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voiești să știi cu cine s-au luptat dracii, apoi află că s-au luptat cu Moise și cu cei asemenea lui”. În același sens spunea Avva Pitirion, un ucenic al Sfântului Antonie cel Mare: „Cel care vrea să alunge dracii mai întâi să-și supună patimile. Căci ce patimă va birui și dracul aceleia va alunga. Te urmărește dracul mâniei? Dacă ai biruit mânia, ai alungat și pe dracul ei. La fel este cu orice patimă” [...].

Iubiții mei,

Cea mai mare înșelătorie pe care o face diavolul în zilele noastre este aceea să ne facă să nu credem în existența lui. Chiar mulți dintre cei care cred în existența lui Dumnezeu, nu cred că diavolul există, în acest sens, cunoscutul poet francez Charles Baudelaire mărturisea în legătură cu Satana că „Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Mulți dintre contemporanii noștri spun că diavolul este doar personificarea răului, că este un mit, o idee, dar nu o persoană reală. Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, dar și experiența noastră a fiecăruia,de creștini rugători, ne convige de realitatea diavolului, nu ca o personificare a unei idei, nu ca o plăsmuire a unui gând, ci ca o realitate[…].

Sfânta Scriptură ne învață că Satana a fost înger luminos – Lucifer, purtător de lumină, lucrând şi trăind în voia lui Dumnezeu, însă şi-a înșelat menirea, vrând să devină Dumnezeu, izvor al propriei lumini. Din mesager (anghelos) al lui Dumnezeu, a devenit mesager al minciunii, al propriei înșelări.

Același cuvânt al lui Dumnezeu ne învață că răul nu există ca principiu ontologic, ci răul este lipsa binelui, părăsirea binelui. Dumnezeu nu a creat răul din lume, fiind inexistent practic prin sine însuși. Răul a apărut prin părăsirea binelui, prin lepădarea ascultării de Dumnezeu și a voii Sale. Diavolul nu a fost rău de la început; el a fost creat ca o făptură „bună foarte”, dar cu puterea, cu libertatea de a alege și a ajuns rău îndepărtându-se de Dumnezeu prin libera sa alegere.

Sfântul Vasile cel Mare, învățător al Bisericii, dezvoltă în Hexaimeronul său, în comentariul său la zilele creației, învățătura Sfintei Scripturi că nu Dumnezeu, dar nici omul, nu sunt inițiatorii răului, adică „începători ai răutății”, omul fiind doar victimă a răului, care este diavolul. Omul a ales răul întrucât a fost înșelat de înfățișarea bună sub care a înfățișat diavolul răul. Același părinte ne învaţă că fiecare dintre noi trebuie să se considere pe sine însuşi ca începător al răutăţii ce există înăuntrul său, astfel, luptându-ne cu răutatea pe care o constatăm în noi înşine, combatem răutatea în rădăcina ei [...].

Dreptslăvitorii creştini,

În Sfânta Evanghelie de astăzi, am ascultat despre cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor, care, văzându-L pe Iisus apropiindu-Se de ei, au strigat: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29), iar la sfârşitul acestei pericope am auzit: „Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34).

Strigătul acesta, al celor doi demonizați: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse?” este strigătul omului copleșit de patimi și păcate, este strigătul omului contemporan care s-a învățat atât de mult cu confortul și comoditatea lumii acesteia încât simte că nu mai are nevoie de nimeni și de nimic, nici măcar de Dumnezeu. Își este lui însuși atotsuficient, iar lumea aceasta îi este lui suficientă, satisfâcundu-i plăcerile pe care le caută. Intervenția lui Dumnezeu în viața lui o simte ca o deranjare a comodității, ca o tulburare a confortului și a plăcerilor pe care le caută și de aici se naște și strigătul lui: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse?”, de ce ai venit să ne tulburi starea care ne era nouă îndestulă?[…].

Astfel, simțind prezența lui Dumnezeu ca o tulburare a comodității cotidiene  e firească rugămintea din ultimul verset al pericopei din Evanghelia care s-a citit astăzi, și anume de a-I cerelui Dumnezeu să treacă din hotarele noastre. Prezența lui Dumnezeu îi deranja pe cei doi posedați din ținutul Gadarei, dar, cu atât mai mult, continuă să deranjeze și pe cei care se mulțumesc astăzi a sta departe de Dumnezeu din teama că Dumnezeu îi va vedea cum sunt ei de fapt.

 Lipsa sincerității noastre cu noi înșine, cu aproapele și cu Dumnezeu ne face să ne temem de prezența lui Dumnezeu în viața noastră și, nu o dată, astfel Îi cerem să se depărteze de la noi […].

Iubiții mei,

La noi să nu fie așa! Mereu să Îi cerem Domnului să coboare în viața noastră și întotdeauna să lucrăm în viața noastră pentru a ne apropia tot mai mult de Hristos Domnul, așa cum spunea un Bătrân, din aceeași carte din care am relatat la începutul predicii mele: „Când te culci sau când te scoli, sau orice altceva faci, dacă va fi Dumnezeu înaintea ochilor tăi, nicicum vrăjmașul nu poate să te înfricoșeze. Iar dacă gândul, în acest fel, rămâne în Dumnezeu, și puterea lui Dumnezeu va rămâne în el”.

Să ne rugăm ca Dumnezeu, în iubirea Sa, să rămână veșnic cu noi și în noi, ca astfel să ne bucurăm de fericirea Împărăției Sale întru veșnicie. Amin!

[1] 5 iulie 2015