|sâmbătă, mai 27, 2017
  • Follow Us!

Maica Stareță Teodora: Suntem în biserica lui Hristos pe jertfa lui Isus Hristos de la Ierusalim, de pe muntele Golgota! 

os-maria-aig-ist2011

 

 

Vă rugăm să ne spuneţi dacă greşim când formulăm astfel: sunteţi Maica Stareţă a unei mănăstiri care încă nu s-a născut. Aşa este?

Vă mulţumesc pentru prilejul de a ne întâlni şi de a vorbi despre mănăstirea din comuna Budești – Vâlcea despre care noi considerăm că s-a născut, din vreme ce a fost un gând şi o binecuvântare a Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Varsanufie pastorul acestei parohii a Vâlcii. Din moment ce există o binecuvântare, deja acest lucru s-a scris la ceruri şi el trebuie întrunit

Dar, din punct de vedere fizic, material, cum o vedeţi, cum vedeţi obştea care va fi, cum vă imaginaţi această mănăstire?

Deocamdată, din punct de vedere material, avem doar un teren, multora care mă întrebau le spuneam că avem o poiană şi cerul albastru deasupra lui. În această poiană noi am visat să construim o mănăstire, şi, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Varsanufie primii paşi au fost făcuţi şi deja suntem în etapa de pregătire a actelor necesare punerii pietrii de temelie, a fundaţiei, iar pe mai departe, în momentul în care v-a exista o biserică şi o casă monahală unde să primim maici, acolo  va lua fiinţă viaţa duhovnicească din cadrul acelei mănăstiri. Sigur că, începutul nu este uşor, dar dacă ne gândim în urmă cu secole, la înaintaşii noştri, la sfinţii părinţi care trăiau pe malurile Nilului, pe malurile Iordanului, în Palestina Biblică, peste tot unde ei au pus începutul vieţii monahale, vedem că ei nu au avut de la început biserici zidite, nu au avut chilii, şi, atunci noi ne încurajăm cu aceste învăţăminte ale lor în care ei trăiau în pustietăţi. Acolo se rugau şi îl slăveau pe Dumnezeu. Atunci, eu personal mă bucur când Dumnezeu ne pune această încercare înainte. Asftel măsurăm cu noi înşine dacă într-un fel urmăm învăţăturile sfinţilor părinţi.

Deci, veţi fi stareţa întemeietoare. Rămâneţi în istorie.

Este adevărat, însă Dumnezeu îi cheamă la lupta aceasta pe cei pe care îi consideră dânsul de cuvinţă. Dacă pe mine m-a chemat la o lucrare atât de grea înseamnă că a ştiut de ce şi trebuie să răspund prezent .

Urmează să aşezaţi piatra de temelie. Există un ritual al acestui eveniment?

Sigur, că pe terenul pe care îl avem în proprietate din donaţia unui credincios, va veni Înalt Presfinţitul împreună cu un sobor de preoţi şi se va face o rugăciune specială, pe o fundaţie simbolică, se pune piatra de temelie, o cruce care însemnează locul unde va fi sfânta masă, sfântul altar al viitoarei bisericii. Şi cu rugăciunile care se vor face acolo vom pune începutul acestei zidiri.

Va fi consemnat ceva, va fi pus la temelie un mesaj? Unde va rămâne scris, în afară de înregistrarea pe care o facem noi acum şi de cartea care va ieşi?

De obicei, pentru a rămâne în eternitate, pentru cei ce vor urma după noi, aceste lucrări ale noastre vor fi consemnate în pisania bisericii care va rămâne ca un act de naştere al bisericii. Litere săpate în piatră care se pune deasupra peretelui de nord al bisericii, aşa cum avem la toate bisericile monumentale. Avem pisaniile care înlocuiesc cărţile de astăzi, pentru că atunci nu existau edituri, şi, atunci oamenii scriau în piatră cine a făcut biserica.

Maică Stareţă, în cât timp va fi gata întreg ansamblu de biserică, chilii?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, considerăm că din momentul în care se va pune piatra de temelie, şi, având în vedere că va fi o biserică de tip Maramureşan, o biserică din lemn pe fundaţie de piatră şi o casă monahală tot din lemn pe fundaţie de piatră, lucrurile vor fi mai uşor de împlinit şi atunci considerăm, nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu ca la primăvară, odată cu învierea Domnului să putem să slujim în biserica mănăstirii.

Va fi o mănăstire mare?

Dacă vă referiţi mare ca şi întindere geografică, ca şi spaţiu, avem o poiană de 10500 mp, iar mănăstirea va fi compusă din această biserică destul de mare, aşa cum a fost preconizată de Înalt Preasfinţitul Varsanufie, să aibă loc în ea în jur de 200 persoane şi casa monahală care pentru moment va adăposti o obşte mică. Dacă vor fi solicitări, dacă vor dori să vină noi vieţuitori, vom mai face şi altă clădire.

Dumneavoastră de la ce mănăstire veniţi?

Aş dori să vă răspund la această întrebare înglobând şi un alt răspuns, şi anume, cel legat de hramurile acestei sfinte mănăstiri. Este vorba despre înălţarea sfintei cruci care se prăzmuieşte pe data de 14 septembrie în fiecare an şi despre sfânta Maria Egipteanca. Este prima oară în România când se pune un astfel de hram la o mănăstire, la o biserică. Nu mai există altul. Eu vin din Cetatea Sfântă a Ierusalimului.

Regretaţi că aţi plecat? Vă simţim emoţia.

Nu putem spune că nu regretăm sau că regretăm. Oricând vorbim despre lucrurile sfinte, sigur, apar emoţiile.

În viaţa monahală în ce an aţi intrat?

Am venit cu acest hram cu Sfânta Maria Egipteanca şi cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţiei sale, ştiind că eu am vieţuit mulţi ani la Ierusalim în calitate de călugăriţă. Am fost în ascultare acolo de Patriarhia română, reprezentanţa Patriarhală a României la Ierusalim. De aceea spuneam că nu putem să nu ne emoţionăm atunci când vorbim despre sfântul mormânt al Domnului. Practric, am vieţuit aproape 10 ani la picioarele crucii mântuitorului. În ascultările mele m-am ocupat de secretariatul reprezentanţei şi de primirea de pelerini şi de ghidarea lor la locurile sfinte, de biroul de pelerinaj al reprezentanţei noastre acolo. Când am venit în ţară am lucrat împreună cu colegii de acolo de la agenţia de pelerinaj. Am continuat să merg în acele locuri cu pelerinii. Practic, pot să spun că mare parte din sufletul meu fiinţează acolo la locurile sfinte şi de aceea, hramul acestei mănăstiri cu Sfânta Maria Egipteanca este acela de a aminti că noi toţi suntem în viaţa creştină şi suntem în biserica lui Hristos pe jertfa lui Isus Hristos de la Ierusalim, de pe muntele Golgota. Ne închinăm la crucea lui, crucea care a inspirat-o şi pe Sfânta Maria Egipteanca care plecând din Alexandria Egiptului şi venind ca o pelerină cu o viaţă uşoară, venind să se plimbe la locurile sfinte, a vrut să se închine şi ea alături de ceilalţi pelerini la crucea Mântuitorului din mormântul sfânt de la Ierusalim, însă o forţă nevăzută o oprea. Atunci ea a simţit că este în puterea dumnezeiască, care nu o lasă să intre în biserică din cauza păcatelor ei, moment în care ea s-a rugat la Maica Domnului care i-a spus să intre şi să se închine la sfânta cruce. După acest moment ea şi-a schimbat viaţa. A trecut Iordanul, dincolo de Iordan unde este regatul hasemit al Iordanului, unde a vieţuit într-o adâncă smerenie şi pocăinţă, vreme de 47 de ani până când a fost descoperită de un părinte sfânt al Mănăstirii Sfântul Gherasim din pustia Iordanului. Noi am venit aici cu rădăcinile creştinismului de la locurile sfinte şi dorim ca această mănăstire să fie, nu neapărat un nume pe hârtie şi nişte hramuri care vor fi prăzmuite ci să fie un model de vieţuire, aşa cum au vieţuit odinioară părinţii la locurile sfinte.

Este o altă etapă a vieţii dumneavoastră monahale, o etapă a întemeierii pentru că veţi fi prima maică stareţă a acestei mănăstiri, dar vă rugăm să ne întoarcem puţin în timp şi să ne spuneţi cum aţi intrat în viaţa monahală şi care a fost traseul.

Este o istorie lungă pe care o voi sintetiza în câteva cuvinte. Am intrat în viaţa monahală, care pentru fiecare călugăr este o taină şi nu poate fi cuprinsă în câteva cuvinte în faţa unei camere de luat vederi. Este o taină între cel care alege această cale a vieţii monahale şi duhovnicul ei, însă, ce m-a marcat pe mine foarte tare, în trecut, înainte de a intra în viaţa monahală, datorită profesiei mele de dinainte, am călătorit foarte mult prin mănăstiri şi am avut întâlniri foarte frumoase cu mari duhovnici ai României.

Ce profesie aveaţi?   

Am fost realizator de emisiuni de televiziune, producător de emisiuni şi filme documentare. Am lucrat 14 ani în Televiziunea Naţională, după aceea am lucrat 1 an la PRO TV şi 5 ani la Antena 1. Am lucrat la departamentul arte, la departamentul de film documentar şi viaţă spirituală. De aceea spuneam că din acest punct de vedere eu am avut întâlniri foarte frumoase cu marii duhovnici ai României: Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Teofil Pârâianu, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Sofian Boghiu. M-a impresionat vieţuirea lor plină de smerenie. Într-o noapte, scriind un material pe care urma să-l predau a doua zi pentru emisiunea respectivă, am deschis Psaltirea şi am găsit un verset foarte frumos care m-a cutremurat şi care spune: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu”. Sigur, după aceea am avut un duhovnic care m-a îndrumat pe calea aceasta. Este vorba despre Părintele Arsenie Muscalu care acum este la o mănăstire de maici din judeţul Prahova. Atunci era duhovnic în Bucureşti, mergeam foarte des la dânsul. Pînă atunci citeam foarte mult rugăciuni, doar probabil citeam mecanic pentru că nu se lipea nimic, în mod concret, de mine. Însă, în noaptea aceea aşa a lucrat Dumnezeu încât m-a cutremurat acest gând şi am spus, oare până când noi căutăm lucrurile materiale. Sigur, că aveam o situaţie materială bună, aveam împliniri în profesia mea, exista şi mândria că te vede lumea, că apari la televizor, eşti felicitat. Era un prilej de înălţare de sine, de mândrie. Citind versetul acela din Psaltire mi-am adus aminte că noi suntem trecători pe pământ şi trebuie să ne gândim şi la suflet, nu numai la lucruri materiale. Şi, lucrând la aceste cuvinte cu duhovnicul meu m-a călăuzit cumva din umbră, mai mult cu rugăciunea. Duhovnicii nu influenţează pe credincioşi să meargă la mănăstire, ci este doar lucrarea lui Dumnezeu către acel om. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că a lucrat astfel cu mine. Îmi aduc aminte că ziua de 01 octombrie, în ziua de Acoperământul Maicii Domnului, când am cerut demisia de la televiziune, a fost o uimire foarte mare pentru colegii mei, eu nespunându-le că plec la mănăstire, mi-am dat demisia spunând că vreau să stau o perioadă să mă odihnesc şi după aceea voi vedea ce voi face. Am plecat la mănăstire. Prima mea mănăstire a fost Arhiepiscopia Sucevei şi a Rădăuţilor la Mănăstirea Dragomirna, o mănăstire istorică foarte frumoasă unde am vieţuit puţină vreme, după care, am plecat cu ascultare de la Prea fericitul Patriarh la Ierusalim unde era nevoie de cineva care să se ocupe de secretariat, de pelerini şi să ştii şi câteva limbi străine pentru a te putea descurca acolo. Era lipsă de personal acolo şi atunci am fost trimisă de ascultare. Acesta ar fi, pe scurt, traseul vieţuirii mele în lume şi după aceea la mănăstire. Nu îmi pare rău de drumul pe care l-am ales. Am fost întrebată de multe ori, de oameni care m-au cunoscut înainte. După un an după ce am plecat la mănăstire, a venit o fostă colegă care era directoare la postul de televiziune Antena 1 şi m-a întrebat dacă nu cumva m-am răzgândit şi vreau să mă întorc pentru că aveau nevoie de cineva care să lucreze acolo cu ei. Îmi spunea că dacă mi se pare grea viaţa de mănăstire ei mă primesc înapoi cu drag. Însă, eu, deja primisem hainele monahale, nu mai puteam să plec şi nici nu doream, de-altminteri. S-au mirat foarte mult de mine că pot să rezist în viaţa monahală iar eu le-am spus că aşa am simţit şi cred că acest lucru mi l-am dorit din totdeauna pentru că eu mi-am găsit vocaţia şi mă simt străină faţă de tot ce am făcut mai înainte. Nu mai are nici o rezonanţă în inima mea ceea ce a fost. Le-am spus că sunt nişte oameni minunaţi, că le port rugăciunile, însă întoarcere în lume nu va mai fi. Dacă m-aş întoarce în timp şi dacă Dumnezeu m-ar fi chemat mai înainte la mănăstire sigur aş fi plecat mai demult. Cred că este o lucrare a lui Dumnezeu şi cheamă pe cineva la mănăstire când hotărăşte el, îl cheamă de oriunde ar fi el şi în orice moment al vieţii lui. Consider că a fost o chemare foarte puternică pentru că am lăsat totul în urmă şi am urmat această cale care este cu totul diferită de cea lumească.

Cât spirit şi câtă dumnezeire este sau nu este în presa românească de astăzi din televiziunile din România?

Da, este o întrebare mai dificilă pentru mine pentru că nu prea urmăresc presa şi televiziunea. Ce ajunge la mine, pe căi ocolite, ce mai aud de la unii şi de la alţii, dar pot să vă spun că atunci când am plecat  la mănăstire am lăsat o lume frământată. Sigur că politica ocupă foarte mult din energia bună a televiziunilor şi a presei scrise. A fost o perioadă în care eu am lipsit din România şi chiar nu am urmărit, în nici un fel, ce se întâmplă aici. În perioada în care lucram eram mai mult pe zona de cultură şi spiritualitate, nu m-am implicat în emisiuni politice. Au fost câteva emisiuni la care am lucrat, eram cu domnul Stelian Tănase la o emisiune de politică, un talk show foarte interesant, dar care a ţinut puţin. Atunci lumea parcă era mai aşezată, aşa mi se părea mie atunci. Mai puteai discuta cu oamenii politici care, parcă, aveau o aplecare asupra românilor, pe când astăzi o lume pe care eu personal nu o înţeleg şi mă bucur că nu mai fac parte din ea pentru că nu aş fi putut să lucrez în momentul acesta în televiziune. Trebuie să fii format într-un fel ca să poţi să te pliezi pe ceva ce sufletul tău nu primeşte. Pentru mine ar fi un compromis. Eu am făcut ceea ce mi-a plăcut. Am lucrat cu oameni mari de cultură ai ţării, cu actori mari, cu regizori mari. Aceasta a fost o altă lume, mai frumoasă, în care poţi să visezi, să-ţi imaginezi că lumea-i bună, frumoasă, pe când cea din politică este una care-ţi dă numai lovituri şi dezamăgiri.

Dacă aţi fi producătorul acestui interviu care ar fi întrebările importante pe care ar trebui să le punem noi?

Când m-am aşezat pe scaun am spus : ce bine era când luam eu interviuri! Astăzi a fost mai greu să vă dau acest interviu, nu pentru că nu aş putea să vă răspund la orice fel de întrebare şi chiar doresc să vă răspund, dar fiind vorba despre viaţa mea lăuntrică este puţin mai greu. Dar, dacă cineva se poate folosi din acest interviu, dacă se zideşte un cuvânt al unui călugăr, atunci mă bucur şi îl dau. Am însoţit mii de pelerini la locurile sfinte, le-am vorbit despre Hristos şi despre lucrarea lui misionară pe pământ, despre mântuire, despre toate celelalte legate de credinţă. Astăzi aş dori să spun că întrebarea ar fi: cum se raportează lumea laică la viaţa monahală şi cum monahii răspund la această provocare? Este o provocare şi pentru noi. De obicei călugării se retrag la mănăstiri şi depun voturile monahale. O fac pentru că, de cele mai multe ori este o dorinţă de a fi ei cu Dumnezeu într-o lume în care nu ai de a face cu materia, slujbele de la biserică, rugăciunile de la chilie. Astăzi lumea este învolburată. Eu cred că şi mass media este o baghetă magică, care poate să lucreze în conştiinţele oamenilor aducând în faţa lor emisiuni, filme, materiale, şi în presa scrisă, prin cărţi, modele de vieţuire pe care oamenii să le ia în calcul atunci când ajung într-un impas în viaţa lor şi să nu deznădăjduiască pentru că religia noastră este religia speranţei, a nădejdii. Trebuie să păstrăm nădejdea că Dumnezeu nu uită pe nimeni. Aceasta este ucrarea pe care trebuie să o facă astăzi călugărul cu lumea. Când omul păşeşte în curtea mănăstirii, caută ceva, nu vine degeaba. Caută o linişte, caută un răspuns la o frământare a lui. Atunci maicile şi călugării care vieţuiesc în mănăstiri trebuie să deschidă această uşă către omul necăjit care vine şi bate. El trebuie să-i răspundă, să-i dea un cuvânt de folos. Aceasta este milostenia sufletească pe care trebuie să o facem noi călugării. Trebuie să fim de folos celui care se află în prăpastia deznădejdii şi să-l ajutăm să se ridice de acolo. Aceasta este provocarea şi, mai mult decât atât, pot să spun că, în mod distinct lumea nu are nevoie de mănăstiri şi de călugări, în sensul că nu ar putea trăi fără ele, dar noi avem nevoie să trăim în aceste mănăstiri pentru că noi îl iubim pe Dumnezeu şi am venit în această viaţă iubindu-l pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului şi, dacă noi facem ceea ce trebuie să facem, ca şi călugări în cadrul mănăstirii, ne sfinţim pe noi, sfinţim în vieţile noastre. Şi, după cum spunea Sfântul Serafim: dacă tu te sfinţeşti cu tine însuţi, eşti cu pace, şi în jurul tău va fi această pace. În societatea de astăzi, în România şi în lume este nevoie de pace, iar pacea nu vine decât dintr-o rugăciune, dintr-o aşezare lăuntrică pe care omul trebuie să şi-o caute. Şi Mântuitorul spune: caută pacea şi urmeaz-o. Orice slujbă la biserică începe cu cuvântul „pace”. Sfânta Liturghie spune: pace Domnului să ne rugăm. Noi trebuie să trăim în pace cu toată lumea pentru că în momentul în care sufletul este tulburat nu-şi găseşte răspunsul la ceea ce are el de căutat, atunci vin conflictele personale şi apoi cu cei din jur. De aceea se crează un haos.

Viaţa în presă este una dintre cele mai libere, ba, are şi multe accente libertine. Nu v-a fost greu să faceţi acest salt uriaş între o lume şi o altă lume?

Nu, pentru că eu nu am făcut presă scrisă, am lucrat numai în televiziune. Programele la care am lucrat erau foarte serioase.

Dar echipa, redacţia, cum erau?

Erau oameni de foartă bună calitate, oameni da cultură, care nu aveau înclinaţii spre libertinajul acesta spiritual sau cultural. Dimpotrivă, era o luptă de a păstra o linie frumoasă tradiţională a culturii româneşti. Apoi, dacă lucrurile s-au schimbat, au venit alt fel de formate şi de programe. Cei care au lucrat înainte cred că şi-au găsit altceva de lucru şi au refuzat să facă astfel de compromisuri.

Mai cunoaşteţi dacă mai sunt ziarişti care au venit în viaţa monahală?

Nu. Ştiu doar pe actorul Dragoş Pâslaru, am lucrat cu el la un film, o ecranizare după Mircea Eliade. De atunci el avea începutul acesta de misticism pe care lumea nu îl înţelegea. Venea cu Sfânta Scriptură la filmări şi în pauză chiar ne citea şi nouă. Ne spunea că este cea mai sfântă carte şi ne recomanda să o citim. Era imediat după revoluţie, în anul 1990 şi după scurt timp a plecat la mănăstire, iar dintre ziarişti nu.Părintele Danil Stancu Tudor de la Rarău a fost ziarist în lume, dar era din perioada interbelică.

Lumea presei este o lume din care se foloseşte greul şi mai ales este greu să faci acest salt. Vă dorim să aveţi împliniri. Probabil că acum sunteţi în cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Întemeiaţi o mănăstire.

Este adevărat şi mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu pentru că mi-a încredinţat acest drum al vieţii monahale pentru că, după cum am spus, a fost un salt uriaş de la lumea liberă a presei şi de la lumea în care cu un cuvânt poţi schimba lumea, cu o emisiune poţi schimba în bine sau în rău conştiinţele oamenilor. Şi, iată că Dumnezeu a făcut altceva şi mi-a arătat prin această viaţă monahală şi prin întâlnirea mea cu oamenii că şi noi monahii avem foarte multe de spus atunci când omul vine către noi. Nu neapărat prin cuvinte ci prin purtarea noastră. Dacă avem o viaţă aleasă, o viaţă cum se cuvine în mănăstiri. Mulţumesc Domnului că mi-a dat această oportunitate să fiu ctitor al unei mănăstiri, şi ca stareţă, şi Înalt Preasfinţitului Varsanufie care m-a primit cu toată dragostea, eu venind de la Ierusalim. Sigur că este şi o mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Eu am o deviză a mea pe care v-o mărturisesc astăzi: dacă Dumnezeu mă cheamă să fac ceva pentru biserică, pentru monahism, pentru binele oamenilor, eu am răspuns şi voi răspunde întotdeauna prezent.

Vă mulţumim foarte mult!

 Interviu realizat de: Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naționale) și Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)

Leave a Response