|vineri, iulie 21, 2017
  • Follow Us!

Confesiunea unui medic român către pacienții săi 

image-2013-04-11-14597666-46-gabriel-diaconu

 

 

Mi-e foarte greu sa scriu randurile urmatoare. Am stat sa ma gandesc pe parcursul zilei de azi de ce mi-e greu. E o vina partajata, pana la urma? Sunt eu primul sa ridice piatra? Si daca e o piatra de ridicat asupra cui ar trebui sa o indrept?Si ce mi-as dori sa obtin odata aruncata piatra? Sa sparg un cap? Sa omor o femeie adultera? Sa imi revendic dreptul de a fi (si) eu cel care gandeste normal doar pentru ca am starpit deviantul dintre noi? Mi-e greu pentru ca, pentru un moment, am nevoie sa revin la mintea mea din urma cu sapte ani cand am plecat din Romania.Vreau sa explic de ce am plecat din Romania.

Am intrat la facultate la UMF Carol Davila in 1998. N-am sa irosesc atentia cititorului cu anecdota din spatele aventurii mele de licean. In primavara respectiva Cristina Daia, diriginta mea draga si una dintre profesoarele mele de suflet a fost diagnosticata cu cancer de san. A refuzat sa faca vreo incercare de-a se trata. A stat langa mine: „tu trebuie sa ajungi doctor, Gabi”. Asa mi-a zis.

A apucat sa ma vada admis la Medicina. A mai trait doua saptamani dupa ce am devenit student si s-a prapadit. Intr-o zi de vineri. Ultima oara cand am vazut-o era la ea in casa, cu oasele frante, chinuita de durere. Avea 38 de ani.

Ar fi ieftin sa zic ca am facut facultatea in memoria ei. Dar m-a urmarit prin ani. M-a urmarit cand doctorul Lascu, la vremea aia sef de lucrari la Catedra de Anatomie, m-a acostat intr-o joi sa ma intrebe daca stiu sa lucrez pe calculator. Obisnuit cu filosofia Cristinei Daia am raspuns, clar, da. Nu mi-a fost niciodata rusine de munca. Si am muncit. Am muncit 3 ani in Catedra de Anatomie a UMF Carol Davila ca preparator.

Am avut studenti. Am pregatit oameni de multe ori mai varstnici decat mine.(…)

Am fost bursier in toti anii de facultate. In primul an am terminat cu 9.90. Ironic sunt mai multi oameni care isi aduc aminte de mine decat imi aduc eu aminte de ei. E posibil ca memoria nu ma ajuta foarte mult. Am tocit-o foarte mult in anii aia. Am invatat, calculat la sfarsitul facultatii, vreo patru metri cubi de cursuri. Pagina cu pagina.

Am batut spitalele Bucurestiului. Am pierdut nopti fara numar si in anul VI de facultate aveam 68 de kilograme. Un an mai tarziu, dupa absolvire, aveam 86 de kilograme. In facultate fumam mult. La anatomie, cand disecam pentru studenti, tocam repede un pachet. Puneam pudra de talc intr-o masca de chirurgie ca sa ia mirosul acru, toxic, de formaldehida.

Mancam la cadavru. Râdeam la cadavru. Intre halatele albe ne simteam complici. Stiam ca noi, medicinistii, incepem primii anul si terminam ultimii. Cand ASE-ul pleca la mare noi inca mai dadeam o luna de examene. Si multe examene au mai fost.

In fiecare an, la examene, se strangea un fond de protocol. Pentru domnii sau doamnele profesor. Captatio benevolentiae. Majoritatea stiam de la secretare ce vor. Unul un stilou de lux. Altul un ac de cravata cu diamante. Unul o carte scumpa, veche, invelita in piele. Altul fonduri ca sa-si publice dracul stie ce carte de-a lui.

Toti vroiau ceva, mai mic sau mai mare.
Pe unii ii gratulam doar ca sa ne lase in pace sa ne ocupam de ce ne interesa mai tare. Pe mine, pe vremea aia, ma interesau si alte lucruri in afara de medicina. De la spital plecam la televiziune. Sunt oameni care asa m-au cunoscut. (…)

Mi-am facut lucrarea de diploma in neurologie la clinica profesorului Bajenaru. Cand l-am rugat daca pot sa-mi fac diploma la el mi-a zis ca e o singura conditie. Care? Sa iei 10 la mine la examen. Nu prea se lua 10 la el la examen. Am luat 10 la el la examen. A insistat sa o fac “pe bune”. Nu prea faceau studentii lucrari de diploma pe bune la UMF Carol Davila. Teoria o luau de unde puteau, practica o faceau din burta.

Profesorul Bajenaru m-a luat cu el la cursul de Movement Disorders al profesorului Tolosa la Poiana Brasov. Cu o saptamana inainte mi-am rupt mana la sala. La cursul profesorului Tolosa am luat notite cu stanga.

Mi-am dat examenul de licenta in vara/toamna lui 2004. Pe 30 septembrie mi-am sustinut lucrarea de diploma in fata profesorilor Bajenaru si Ion T. Popa. Am luat 9.50 la examenul scris si 10 la licenta. A doua zi ma suiam intr-un avion si plecam spre Montreal unde am stat urmatoarele doua luni ponderand daca merita sa ma intorc in Romania sa dau rezidentiatul sau sa raman definitiv acolo.

Pentru ca, dupa sase ani de facultate, eram sleit moral. Pentru ca stiam ce urmeaza sa se intample: aranjamentele la rezidentiat, munca sub-valorizata prin spitale si destinul mediocru de-a continua sa fiu sustinut de parinti pana la adanci batraneti. Pentru ca aveam 24 de ani si vroiam sa traiesc. Vroiam sa cutreier. Vroiam sa invat lucruri pe care Romania nu mi le daduse niciodata dar eu le gandeam si mi-era foame de ele. N-am plecat din Romania de rau. Am plecat din Romania de foame. Intelectuala.

M-am intors totusi, si mi-am dat rezidentiatul. Am ales psihiatria, nu neurologia. Ceva m-a indemnat. N-am sa insist pe motivele de-a alege psihiatria aici. Pe data de 13 ianuarie, cu ordinul numarul 13, am fost confirmat in rezidentiat ca viitor specialist psihiatru. Am nimerit, aiurea, la clinica directorului spitalului Obregia, doctorul Radu Mihailescu. E al doilea om care m-a impins, indirect, sa plec. Imi ramane drag, am ramas aproape departe peste ani.

Mi-am facut jumatate din doua treimi din rezidentiat in Canada, si restul in Romania. Ma amuza gandul ca, din varii motive, specialitatea mea am terminat-o in 5 ani si jumatate, nu doar in 5 ani cat se face training-ul in psihiatrie in Romania. Am formatie de suicidolog si psihotraumatolog.

Cand m-am intors in Romania, un domn profesor care era indrituit de statul roman sa echivaleze studiile mi-a zis ca el nu poate sa-mi dea o recunoastere pentru competenta mea pentru ca in Romania nu exista. Pana sa ajung la dansul a trebuit sa ofer flori, bautura si cafea unor doamne.

Asa m-a invatat o doamna doctor. Eu venisem naiv de peste ocean cu gandul ca birocratia functioneaza doar pentru ca ai dosarul/hartiile complet. Dupa 8 luni de asteptare, un buchet de trandafiri si o punga bine plasata mi-au rezolvat situatia de drept in trei saptamani.

Rezidentiatul in Romania a fost minunat. Cu unii dintre oamenii respectivi, indeosebi cu cei de la Spitalul Universitar, inca mai lucrez indeaproape. Am revenit, la ani distanta, la profesorul Bajenaru cu care imi incep o teza de doctorat. E la fel de tanar. Mi-e la fel de drag. Altora le-am ramas ca un pai in ochi. (…) Am cinci ani de cand sunt inapoi in Romania si sunt multumit de ceea ce fac aici.

Vreau sa va spun de ce m-am intors in Romania.

In toamna lui 2007, tatal meu a avut o pierdere de memorie. Ne-am ras, cum se zice. El era foarte serios cand spunea ca nu are nici cel mai mic detaliu al unei discutii la care asistasera mai multe persoane. A urmat un RMN facut imediat dupa sarbatori, si un diagnostic de meningiom de lob frontal. O tumoare pe creier.

Am asteptat sase luni sa vedem daca tumora ramane pe loc. N-a ramas. Decizia a fost luata. Pe 28 august 2008 am aterizat pe Bucuresti. Doua luni mai tarziu, tatal meu a fost operat de profesorul Ciubotaru la spitalul Bagdasar din Bucuresti.

Cateva amintiri raman pe retina si am sa le mentionez ca om, nu ca medic.

Imaginea tatalui meu iesind bandajat din operatie iara eu tinandu-i mana: „E ok, tata. S-a terminat cu bine”. Mai tarziu urma sa aflu ca nu a fost tocmai bine. Profesorul Ciubotaru mi-a explicat ca a trebuit sa disece “la rasul durei” ca sa-i scoata toata tumora, adica foarte aproape de sinusul sagital.

Apoi tata la lift. Era frig in ziua aia. Ca sa ajunga la salon trebuia sa stam in fata liftului in timp ce pe scari, de jur imprejur, oameni urcau cu papornite si cu pungi de iuta, murdari, cenusii, intunecati, unii stranutau, altii puteau a transpiratie. Pe tata era halatul lui de molton sa nu-i fie frig.

Seara in care am urlat la niste apartinatori care intrasera in salonul postoperator in haine de strada si urmau sa desfaca parizerul pe ziar. Toaleta de pe culoar care refulase si o pelicula galben-maronie colorase podeaua.

Criza de grand-mal a tatalui meu, 24 de ore mai tarziu, cand maica-mea m-a sunat si mi-a spus urland in telefon sa vin ca tata moare.

Asistentele de acolo, gratia lor, in special una – Elena – blonda si buna, care i-a ciuruit tatalui meu venele in saptamana care a urmat pentru ca a trebuit sa primeasca un anticonvulsivant in perfuzie ca sa nu se repete incidentul. Venele tatalui meu n-au mai fost niciodata la fel. Dar ea, cu gratia unui consumator de droguri, i-a gasit cele mai ciudate cai incat medicamentul sa ajunga la destinatie.

Ii dadeam, stangaci si ciudat, cate 10 lei cand venea. Profesorul Ciubotaru a refuzat. Tata i-a facut cadou o carte cu „Cave Minerals of the World” cu autograf. Tatal meu e mineralog. Unul dintre cei mai buni mineralogi din lume.

Profesorul Ciubotaru a fost foarte miscat. Am ramas in relatii bune pana in prezent. In fiecare dimineata, in fata cabinetului lui erau cel putin 50 de persoane pe care le vedea incepand cu ora 8. Uneori opera pana la orele 12 – 1 ale diminetii. In fiecare zi era la fel.

Am stat un an la spitalul Universitar. Am facut garzi cu cei de acolo. Eram sus pe sectie, garda avea patru linii, etajul are 4 sectii fiecare cu aproximativ 60 de bolnavi. Uneori erai singur pe toata sectia, toti medicii erau prinsi jos, in garda, cu diverse cazuri.

La spitalul Universitar sectia de Neurologie vedea in medie, in fiecare garda, peste 120 de bolnavi. Asta inseamna ca la o garda de 24 de ore vedeau cam 5 bolnavi pe ora, ora de ora, neintrerupt.

Am resuscitat oameni. Unii au trait. Altii au murit. Am vazut drame. Am vazut durere. Am vazut oameni urland si am vazut oameni razand. Au fost oameni care mi-au sarutat mana. N-a fost om care sa ma injure. Am tratat tigani. Am tratat somalezi si ugandezi. Am tratat VIP-uri.

Lucruri pe care le-am vazut n-ar fi corect sa le dezvalui. Nu ma consider un delator. Da, se primeau cadouri. Da, se primeau bani. Da, oamenii scoteau plicuri si medicii intorceau obrazul. N-am vazut un medic sa ceara ceva. Dar da. Era implicit.

Au fost oameni care, cand am refuzat, s-au simtit jigniti si au venit dupa aia suparati ca „Domnule doctor, banii nostri ce au? Nu sunt buni?” Le era frica de faptul ca daca nu primesc bani, n-am sa le tratez ruda. Le explicam la toti ca tot aia e, ca nu de-aia imi fac eu meseria. (…)

In Romania, in orice spital, pe orice sectie, oricarui medic i se ofera bani sau bunuri si medicul va primi. Sunt gesturi care sunt atat de incetatenite in constiinta individului incat au un caracter aproape spontan. Noi, medicii, vorbim intre noi (desi e secret sacerdotal) despre “cat ia fiecare”.

Unii – spunem noi – sunt de-a dreptul nesimtiti. Ca ia 400 de euro pentru o operatie, sau 100 de euro pentru o consultatie. Suntem cumva neobisnuiti inca – in 2013 – ca medicul ar trebui sa aibe un tarif.

Caci medicul, inclusiv in copilaria mea ca medic, nu avea tarif. Iar daca avea tarif, era ceva atat de confidential incat nimeni nu stia; iti dadeai seama dupa costumele poate un pic mai scumpe sau masinile poate un pic mai bune. Dupa aia s-a ajuns la vile si limuzine de lux. Doar un oligofren nu si-ar da seama ca doctorul ala nu si-a luat ML din salariul de la stat.

Stiu sa fac diferenta dintre bine si rau. Teoria e simpla si la indemana. Stiu sa fac diferenta si ca medic, si ca pacient.

Mi-a fost rusine de asistenta aia cand tata era internat in spital, de ochii ei incercanati si de tenul ei pergamentos, de mainile ei bune si de calmul ei incredibil in timp ce tata gemea sub acul ei cand nu-i mai ramasesera cai venoase patente. Mi-a fost rusine sa zic „Stii ce? Eu sunt doctor, deci nu cumva sa ceri.”

Si i-am dat. Si nu-mi pare rau. Si nu-mi pare rau pentru nimeni care a dat vreodata ceva unui medic.

Mi-as fi dorit sa fie un medic pentru Cristina Daia. Mi-as fi dorit ca diriginta mea iubita sa fi trait. Mi-as fi dorit, contra oricarei sume de bani, ca cineva sa-i fi bagat mintile in cap si sa-si fi facut mastectomia aia. Si sa-si fi luat citostaticele. Cineva sa-i fi zis: uite ai un copil mic de 3 ani si o viata inainte. Nu ti-o irosi. Acolo e medicina. Acolo sunt medicii. Oamenii aia pot sa te ajute. Pentru ea, adevarurile astea au venit prea tarziu.

Am 33 de ani. Si eu sunt medic azi. Am vazut mii de oameni. Am salvat cateva vieti. In fiecare zi, in drum spre munca, imi spun, cand ma sui la volan, hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine.

In urma cu trei saptamani a murit bunica mea. Intr-o noapte de duminica spre luni. M-am trezit la 7 dimineata cu un mesaj de la mama mea. Am vorbit cu sora mea. Ne-am suit in masina si i-am dus la Fagaras, acolo unde am crescut eu. A trebuit sa-mi anulez primele 3 consultatii. La ora patru eram inapoi. Am plans tot drumul inapoi. E femeia care m-a crescut. Am plans in parcare. Dupa care mi-am zis: hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine. Mi-am terminat consultatiile la ora 9.

In Romania sunt undeva la 30 de mii de medici. Numarul lor scade in fiecare zi. Traiesc intr-o lume a moravului universal ca, la fel ca la orice administrator de vraji si magie, trebuie sa dai un ban. Ca lui Chairon vaslasul. Ca banul pe care il pui pe ochii mortului in anumite parti ale Romaniei. Ca banul pe care il primesti in portofel pentru ca, superstitios, sa traga banul la ban.

In afara de gesturile lor ocazional reprobabile, in afara de scandalurile si can-can-urile si tabloidele care mustesc, din cand in cand, de savoarea mizeriei risipita de vreun deject al profesiei noastre, umbletul nostru prin vietile voastre e tacut.

Noi v-am plans mortii cand nu ne-ati vazut. Noi, cand ati primit o veste oribila – „ai cancer sau tata nu mai are nici o sansa sau copilul tau va ramane cu un handicap” – am fost acolo, aparati doar de halat.

Noi n-am avut pe cineva care sa ne mangaie dupa ce tiganul ala a urlat, si a scuipat, si a scos cutitul la noi. Asistentele de la spitalul Grigore Alexandrescu, cu care am lucrat in grupuri de terapie, se mangaiau una pe alta cand se mai decompensau.

Mie, cand o pacienta a venit cu un cutit sa ma omoare la mine la cabinet, nu m-a intrebat nimeni cati bani fac, daca or fi multi, daca or fi putini. Daca mi-am dorit neaparat sa fac meseria aia si daca nu-mi convine, de ce nu plec?, ca e o tara libera.

Nu cer compasiunea nimanui, n-am nevoie de ea.  Dar uneori, cand ma intalnesc cu colegi si trecem de penibilitatile afabile ale saluturilor, stiti despre ce vorbim?

Despre voi.

Despre cazuri.

Despre bolnavii pe care i-am mai avut. Despre ciudateniile pe care le-am intalnit. Despre cum am facut unii sau altii sau ce-ar fi mai bine sa faci cand te intalnesti cu o problema noua pe care nu stii sa o rezolvi.

Da, vorbim si de masini. Da, vorbim si de bani. Da, vorbim si de spaga luata de cutarica si de can-can-uri si barfet-uri. Ok, nu suntem sfinti. Halatele noastre nu sunt albe. Sunt patate.

Atunci cand nu sunt patate cu sangele vostru sau cu solutii dezinfectante, atunci cand nu sunt patate cu pranzul mancat pe fuga in timp ce alergi pe scari la vreo urgenta, atunci cand nu sunt patate cu cerneala de la stilou sau de la parafa care a curs pentru ca ai incarcat-o cu tus ieftin, atunci cand nu sar manusile cumparate din salariu de la farmacie pentru ca spitalul nu mai are, atunci cand nu ne caram noi vata hidrofila si spirt-ul de la noi de acasa, abia atunci halatele noastre sunt patate cu plicurile slinoase in care oamenii isi pun banutii pentru doctor.

Ca sa ii dea ce e al lui.

Onoarea pe care altcineva i-a luat-o.

Traiesc bine din meseria mea in Romania. Am un angajator caruia i-am spus in prima zi cand m-am dus la el: “asteptam un copil, uite abilitatile mele, ajuta-ma sa nu plec din nou din Romania pentru ca a doua oara nu ma mai intorc”. A inteles asta.

Anul trecut i-am zis: ”uite munca mea, am nevoie sa circul, am nevoie sa invat, am nevoie sa imi platesc formarea in terapia asta noua, am nevoie de mai multi bani”. Si a inteles din nou. Angajatorul meu nu e statul roman. E un roman la fel ca si mine, dar nu e statul.

Daca angajatorul meu a inteles lucrurile astea atat de simple, statul roman unde se impiedica? Unde are mai exact dificultati?

In prima zi, cand am ajuns la Montreal la Universitatea McGill unde am fost fellow, am dat 1000 de dolari la librarie, pe carti. Doctorul Rusu, arestat recent pentru “luare de mita”, avea 1000 de dolari in buzunar. Contravaloarea a doua tratate de medicina.

Vreau sa cititi lucrurile astea. E foarte posibil ca a doua oara n-am sa le mai scriu in formatul asta. Pe mine, medicina m-a otravit. Mi-a scrintit mintile. E foarte putin posibil sa mai fac altceva in viata decat meseria asta. Doctorul Lascu, s-a spanzurat saracul. Ne spunea intr-o zi, la o tigara: “Sunt blestemat, voi va dati seama? Daca eu nu mai pot opera copii, am sa mor de foame”. N-a mai apucat sa moara de foame. A murit de streang.

Dar ceilalti?

Asta nu poate sa ramana asa. Atata cat tine de mine, in memoria oamenilor frumosi pe care i-am intalnit, pentru numele inaintasilor mei si a tot ce e bun si sfant in meseria asta a mea, pentru halatul ala alb pe care l-am pus acum 15 ani de zile prima oara pe mine si pentru cinstea de-a fi doctor in fata parintilor si-a copilului meu, asta nu are voie sa ramana asa.

Nota: Acest articol poate fi citit in varianta sa needitata si pe blogul andreanum.„De profesie: medic in Romania” este o serie de articole HotNews.ro care descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor.

de Gabriel Diaconu     HotNews.ro

Leave a Response