|vineri, ianuarie 20, 2017
  • Follow Us!

Siluan, stareţul de la Mânăstirea Sf. Gheorghe Suieşti: „Filosofia trebuie să fie un mod de viaţă şi de moarte” 

Varsanufie dragasani

Siluan, stareţul de la Sf. Gheorghe Suieşti: „Filosofia trebuie să fie un mod de viaţă şi de moarte”

Siluan , stareţul de la Sf. Gheorghe Suieşti: „Filosofia trebuie să fie un mod de viaţă şi de moarte”

Vorbiţi-ne despre dumneavoastră, părinte stareţ. Ştim că este o taină drumul spre călugărie, dar va rugăm să dezvăluiţi acele aspecte care ar putea fi de folos cititorilor.

Înainte de a vorbi despre mine, daţi-mi voie să vorbesc despre demersul dumneavoastră. (Zâmbesc. Nădăjduiesc să va fi surprins abordarea mea.) Vreau să va felicit pentru această iniţiativa pe care o consider inspirată, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Ea este un prilej, în primul rând pentru noi, cei care răspundem întrebărilor dumneavoastră, de a ne cunoaşte. Personal simt că relaţiile dintre monahi sunt prea protocolare, prea prinse în formule tipice administrative şi duhovniceşti. Abia aştept să văd cum au răspuns la aceste întrebări ceilalţi stăreţi. Nădăjduiesc să cunosc cât mai mult din tainele chipurilor învesmântate în negru ce mi-au atras atenţia, dar la care am reuşit să ajung prea puţin. Sunt convins că realizaţi o carte ce va fi citită în primul rând de monahi şi de mirenii care ne cunosc.
Întâia dumneavoastră întrebare îmi da prilejul să aplic asupra-mi lucruri pe care le pun de multe ori în atenţia celor pe care îi întâlnesc: să redescopere cine sunt, care sunt daturile şi experienţele care au avut cea mai mare influenţă asupra devenirii lor. Când este să vorbesc despre mine îmi aduc aminte întotdeauna, imediat, cu bucurie, de părintele Arhim. Teofil Părăian, cel care a avut curajul să scrie o carte intitulată “Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine?”. Iată!, acum, înainte de vreme, mă văd nevoit să scriu şi eu primele rânduri dintr-o carte ce ar putea purta acelaşi nume.
M-am născut într-o familie de intelectuali, la oraş, în plină perioada comunistă. Această a făcut să fiu îndrumat spre studiul ştiinţelor, dar să nu beneficiez de o educaţie religioasă aşa cum ar fi fost de dorit. Tată, fiind un om cu preocupări intelectuale profunde, a reuşit să îmi deschidă interesul faţă de filosofie. Atunci când mi-a pus în mâna “Dialogurile” lui Platon nu cred că se aştepta că peste doar doi ani să audă: Noi suntem creştin ortodocşi; ce însemna această? Ce relevanţă practică are acest fapt? Poate că nu înţelesesem eu prea multe din cartea respectivă, dar Socrate făcuse să îmi devină clar un lucru: filosofia trebuie să fie un mod de viaţă şi de moarte, nu doar un amuzament al gândirii. Mama a fost întotdeauna chipul bunătăţii. Medic de profesie, îţi era greu să spui dacă ea alese meseria sau meseria o alesese pe ea. Bunătatea ei m-a făcut să simt şi să înţeleg că niciodată nu este altcineva de vină pentru nereuşită mea şi că uneori singurul lucru pe care îl poţi face este să rabzi şi să te rogi pentru cel care te supără. Tot de la ea am învăţat că degeaba poţi oferi răspunsuri dacă nu poţi oferi şi pace ori vindecare.
Mergând înapoi spre oamenii în mijlocul cărora Dumnezeu m-a rânduit în lumea această, îmi reţin atenţia câteva aspecte. Pe bunicii din partea tatălui i-am cunoscut mai mult prin alţii. Fundamental pentru existenţa lor şi pentru ceea ce au adus în viaţă mea consider a fi cei mai bine de şapte ani de puşcărie politică pe care i-a făcut bunicul. Anii de suferinţă ai familiei au fost mult mai mulţi pentru că detenţia nu a fost continuă, perioadele de detenţie întinzându-se pe mai bine de zece ani. A fost legionar! Nu aveam să aflu acest aspect decât cu câţiva ani în urmă, atunci când tată a obţinut dosarul de la CNSAS. M-a impresionat în mod profund una dintre declaraţiile făcute în faţă instanţei: “Aici bate o inima verde care nu va ceda în faţă niciunei dictaturi, fie ea şi a proletariatului.” Evident, nu pot să admir răutăţile de care au fost capabili unii dintre legionari. Îmi admir însă profund bunicul pentru curajul de care a dat dovadă într-o perioada în care mulţi dintre cei care îmi ţin azi lecţii se ascundeau sub canapea. Îl admir pentru că prin el am simţit cel mai profund că nu sunt al “cuiva” în lumea această. Da! Eu sunt urmaşul aceluia care pentru crezul lui a făcut atâţia ani de puşcărie. Bunicul nu mi-a lăsat nimic din cele materiale moştenire, dar mi-a lăsat un model de curaj şi frumuseţea şi plinătatea de sens a unei vieţi plină de jertfă. Consecvenţă şi duhul lui de jertfă cred că au stat, în ascuns, la temelia plecării mele la mănăstire. Acum oamenii nu mai înţeleg şi nu mai pun preţ aşa mare pe genealogie. Au uitat înţelepciunea populară care spune că “aşchia nu sare departe de copac” sau că “ceea ce se naşte din pisica tot şoareci mănâncă”. Ideea egalităţii de şanse ar vrea ei să prevaleze realităţii. Realitatea este că doar harul asigura egalitatea de şanse. Cât timp rămânem la omenesc nu e prea greu să îţi dai seama că avem şanse de afirmare diferite, încă de la naştere. Iar harul, că regulă, asigura egalitatea de şanse doar în afirmarea iubirii. Bunicii nostril ţineau foarte tare cont de aceste lucruri. Spre exemplu, atunci când îşi alegeau soţia erau interesaţi de familia ei: dacă erau în familie personae cu handicap fizic sau psihic, dacă erau personae stăpânite de vici etc. Genetică ne vorbeşte şi ea de aceste lucruri.
Revenind la bunicul, am înţeles că, potrivit ultimelor legi adoptate, admiraţia mea faţă de el şi faţă mulţi alţii care s-au opus comunismului s-ar putea să mă ducă în puşcărie. Nu am decât un răspuns de dat: abia aştept!
Sunt sigur că nici crucea bunicii nu a fost mai uşoară. Ea a rămas singură, deportată, să crească copiii. Tată îmi povestea că erau atât de săraci că el trebuia să care apă la vecini pentru a avea ce să mănânce. De altfel, tată a avut mult de suferit şi mai târziu, din punct de vedere profesional, pentru faptul că “nu avea origini sănătoase”.
Bunicii din partea mamei sunt cei care m-au crescut până la şapte ani. De la ei am învăţat tot ceea ce ţine de cei şapte ani de acasă. Bunica mi-a rămas în inima că un model de hărnicie, iar bunicul că un om foarte serios şi descurcăreţ. Făcea bani din orice: din conserve făcea pâlnii pe care le vindea, iarnă vindea sorcove şi podoabe pentru pomul de Crăciun (arici şi steluţe), ne încălzeam cu rumeguşul pe care îl obţinea făcând curat la vecinii care tăiau lemne, făcea negoţ cu tot ce se putea aduce sau duce trecând Dunărea la sârbi etc.
Până acum am menţionat doar lucruri bune pe care le-am moştenit de la înaintaşi, dar trebuie să mărturisesc că tot de la ei am moştenit şi înclinaţii păcătoase pe care încă le văd lucrând în sufletul meu. Părintele Arhim. Teofil Părăian repetă des că venind în lumea această moştenim şi astfel de lucruri.
Toate cele amintite până acum au determinat în mod decisiv ceea ce sunt astăzi, cu bune şi cu rele. Este însă importantă şi experienţă personală. Aici aş include o boală grea de care am suferit când eram mic, faptul că am jucat şah de performanţă până la vârstă de 14 ani, pasiunea pentru fizică ce s-a fructificat printr-o medalie obţinută la Olimpada Naţională, cele două facultăţi pe care le-am absolvit, întâlnirea şi călăuzirea pe care mi le-au oferit părinţii duhovnici (Arhim. Teofil Părăian şi Ierom. Lavrentie Andrei) şi cei 15 ani de mănăstire care se împlinesc pe 15 septembrie 2015. Din boală am învăţat că sunt situaţii în care, oricât te-ar iubi, oamenii nu pot să te ajute. Performanţă în orice domeniu te obişnuieşte cu efortul şi duce la o apreciere de sine mai obiectivă. Nu poţi să ajungi la performanţă fără să suferi şi foarte multe înfrângeri. Ele te fac să înţelegi cât de mic eşti şi să înveţi să te ridici. Cei care au făcut performanţă ştiu că fără profesori sau antrenori buni ea nu este posibilă.
Toate acestea au făcut că astăzi să fiu ieromonah începător şi stareţ la o mănăstire ce se constuieste, după o perioda de proba că şi Consilier Economic; perioada ce a probat că nu sunt potrivit pentru o asemenea poziţie, fapt ce l-a pus pe IPS Varsanufie în situaţia de a-mi găsi rapid un înlocuitor. Îi mulţumesc şi pe această cale pentru încrederea acordată şi nădăjduiesc că măcar duhovniceşte să nu îl dezamăgesc, căci din punct de vedere administrativ nu m-am putut ridică la înălţimea încrederii şi aşteptărilor Sale.

Ce ne puteţi spune despre mănăstirea şi obştea de care aparţineţi ?

Mănăstirea Sfântul Gheorghe Suiesti – Memorial Patriarh Justinian s-a înfiinţat după mai bine de trei ani de tatonări. A existat o dorinţa mare locală pentru că această mănăstire să existe spre pomenirea patriarhului Justinian, care s-a născut aici şi care a adus o bisericuţa frumoasă şi veche (1658) în satul natal. Aş spune că trei oameni poartă meritul acestei iniţiative: domnul primar Ionel Michiu, ctitorul Lucian Zmaranda şi doamna Zenovia Zamfir. IPS Varsanufie a răspuns iniţiativei celor trei şi m-a delegat că stareţ împreună cu fratele Marian Diaconu care era vieţuitor al Mănăstirii Turnu. Lucrările sunt în plină desfăşurare şi sperăm că în câţiva ani să fie finalizat proiectul care a fost inspirat de schitul maicilor de la Bucureşti, pe care patriarhul Justinian l-a îndrăgit atât de mult.

Mulţi călugări ne-am mărturisit că viaţă lor este o lupta, că există ispite şi chiar căderi. Sunteţi de acord cu această descriere ?

Nu doar viaţă călugărilor este o lupta. Viaţă tuturor oamenilor este caracterizată de efortul pentru mai bine, chiar dacă nu toţi vedem acest “mai bine” în acelaşi mod. Ispite sunt la tot pasul, dar căderile nu vin decât atunci când “ne jucăm cu focul” sau chiar ne dorim căderea. Eu cel puţin aşa am constatat. Până acum nu pot spune că am suferit vreo cădere pe care să nu o fi căutat în vreun fel. Importantă nu este căderea, ci să înţelegi de ce ai căzut şi să te ridici prin spovedanie şi schimbarea comportamentului. Îmi aduc aminte un cuvânt al părintelui Teofil: “Ai grijă să cazi cu ochii spre cer!” Credinţă noastră este o credinţă despovărătoare. Ea înţelege neputinţă şi curiozitatea neastâmpărată specifică omului şi accentuează bucuria iertării şi a învierii. Cel mai grav mi se pare să ajungi să nu îţi mai dai seama că eşti căzut. Acesta este pericolul superficialităţii. Aici se poate ajunge dacă nu te apleci cu seriozitate asupra scrierilor duhovniceşti. Sunt eu căzut astăzi? Cu siguranţă! De ce spun asta? Pentru că am avut perioade în care tăceam, mă rugăm şi posteam mai mult. Asta prin raportare doar la mine şi doar la câteva aspecte. Dacă este să mă raportez la viaţă şi scrierile sfântului al cărui nume îl port, aş putea spune că starea de cădere îmi va caracteriza, cel mai probabil, întreagă viaţă.

Ce înseamnă omul îmbunătăţit ?

Omul îmbunătăţit este omul care revarsă har, care revarsă energia iubitoare a lui Dumnezeu. El este omul care se află în locul în care l-a pus Dumnezeu sau cel puţin a binecuvântat să fie şi nu doreşte altceva decât să îi slujească lui Dumnezeu. Ţintă lui este împărăţia cerurilor şi această devine evident pentru oricine îl întâlneşte.
Când vreau să îmi dau seama dacă un om este îmbunătăţit primul lucru la care mă uit este cât de aproape îi este cuvântul Sf. Ap. Pavel “având hrană şi îmbrăcăminte ne vom îndestula cu acestea”. Apoi încerc să observ cât de mult iubeşte liniştea, rugăciunea, postul şi cât de întemeiată este credinţă să pe cuvintele Scripturii. Totuşi, singurul semn sigur al sporirii duhovniceşti este dragostea; credinţă lucrătoare prin iubire. De ce e greu să îţi dai seama dacă un om este îmbunătăţit? Pentru că pe un astfel de om smerenia îl obligă să se ascundă. Omul cu adevărat smerit nu îşi descoperă darurile decât atunci când voia lui Dumnezeu îl obligă.

Cum vedeţi lumea de azi prin ochii călugărului care sunteţi ?

Oamenii zilelor noastre îmi par foarte pragmatici, foarte aplicaţi. Cred că eliberarea de comunism ne-a dat încrederea că putem face ceva important în lumea această, că ne este deschisă calea spre “mai bine”. Dictatură comunistă îngropase iniţiativa. Degeaba ai fi vrut să realizezi ceva pentru că venea partidul şi îţi spunea imediat cât se poate. În acea perioada parcă doar sportul îţi lasă impresia unei oarecare libertăţi de afirmare. Acum oamenii se simt liberi să se afirme în orice domeniu. Desigur, sunt şi acum bariere, dar există şi exemple de oameni care le-au depăşit.

Din nefericire, acest spirit pragmatic uită de multe ori de suflet, de întrebările fundamentale pe care trebuie să şi le pună omul. Oamenii sunt tentaţi să acţioneze repede pentru a avea. Ei nu se întreabă care este scopul final al acţiunilor lor. Să mă iertaţi! Cei mai mulţi acţionează din instinct sau din inerţie. Rar întâlnesc oameni preocupaţi de sensul vieţii, care să poată argumenta coerent acţiunile lor. Aici cred că este rostul nostru. Să le arătăm, practic, că bucuria sfânta este mai de dorit decât orice altceva şi că avem talcuire duhovnicească pentru necazurile de care se lovesc.
În lumea de azi eu resimt o lipsa de repere duhovniceşti. Cum eu nu sunt un reper, nu le pot reproşa nici altora că nu sunt. Mi-ar plăcea să avem în mijlocul nostru oameni despre care să avem siguranţă că al lor cuvânt este doar inspirat de Duhul Sfânt. Poate că sunt astfel de oameni în mijlocul nostru şi eu nu îi cunosc. Dacă aş cunoaşte măcar un astfel de om i-aş trimite pe toţi care aşteaptă răspuns de la mine către el. Îmi rămâne încrederea în cuvântul duhovnicului în cadrul Mărturisii şi în ascultatea faţă de acesta şi de orice ierarhie rânduită sau îngăduită de Dumnezeu, atât timp cât poruncile ierarhice nu intră în contradicţie cu cele evanghelice. Şi mai avem o armă foarte importantă despre care ne vorbeşte Cuviosul Paisie Aghiritul: “nesimţirea cea bună”, adică să înţelegi că uneori eşti prea neputincios pentru a reuşi să satisfaci pretenţiile exagerate ale acelora care să grăbesc să îţi lege sarcini greu de purtat pe care ei nu se străduiesc nici măcar să le ridice.

 

Siluan , stareţul de la Sf. Gheorghe Suieşti: „Filosofia trebuie să fie un mod de viaţă şi de moarte”

Care este programul dumneavoastră de zi cu zi ?

Programul meu de fiecare zi este să fac ce pot pentru a dobândi împărăţia cerurilor. Asta îmi propun în fiecare seară pentru a două zi şi constat în seară următoare că iarăşi m-am abătut de la el şi m-am lăsat angrenat în lucruri sau activităţi care nu erau cele mai potrivite unui asemenea scop. Dacă vreţi lucruri mai concrete, va spun că încep ziua cu rugăciune şi o închei cu rugăciune. Între aceste momente mă ocup de diverse lucruri administrative şi îmi găsesc timp şi să citesc, să scriu şi să stau de vorba cu prietenii.

Ce citiți, părinte stareț ?

Citesc tot ce cred ca imi poate raspunde la anumite intrebari sau imi poate largi orizontul. In ultimul timp citesc mai putin. Asta pentru ca a fost o perioada in care am citit prea mult si am ajuns la un fel de saturatie. Pe noptiera am tot timpul Scriptura si una din cartile ce cuprinde cuvinte ale Cuviosului Paisie Aghioritul. Caut si citesc predici si talcuiri la diverse fragmente ale Noului Testament. Ma preocupa inca, din pacate, ultimele descoperiri stiintifice si incerc sa inteleg cat mai mult din cosmologia si psihologia contemporana. Nu mai pun mare pret pe citit. Simt ca sunt mai degraba cu mari restante in ceea ce priveste rugaciunea si incerc sa dedic timpul acesteia in detrimentul lecturii.

Sunteți un om fericit, mulțumit ? Cum v-ați caracteriza ?

In ceea ce priveste ceea ce mi-a daruit Dumnezeu nu pot sa imi arat recunostiinta atat cat mi-as dori. Sunt profund nemultumit de mine insumi. Simt ca ar trebui sa fac mult mai mult decat reusesc. Aceasta stare ma caracterizeaza de mult timp. Imi aduc aminte ca ii marturiseam la spovedanie parintelui Teofil ca nu am facut un lucru bun desi cred as fi putut sa il fac si parintele mi-a spus: “Dovada ca nu ai putut! Acum avem cea mai sigura dovada ca nu esti la masura la care sa poti face astfel de lucruri!” Pe de alta parte, am momente de multumire si de intensa bucurie duhovniceasca. In ceea ce priveste fericirea m-am crezut, m-am simtit si cred ca am si fost doar cateva clipe fericit. Cred ca a fost o arvuna pe care Dumnezeu mi-a daruit-o. Atunci credeam ca fericirea este posibila in lumea aceasta, asa cum este ea. Acum nu mai cred acest lucru. In opinia mea noi putem doar gusta fericirea. Cu adevarat fericiti putem fi doar dupa moarte sau, in viata aceasta, daca ne aflam pe pamant la venirea Domnului Hristos. De ce? Pentru ca orice stare de multumire, bucurie, pace am simti, noi stim ca nu este permanenta. Fericirea presupune insa sa ai certitudinea ca nimeni si nimic nu o poate lua de la tine. Am dezvoltat acest subiect intr-un articol, de sertar, pe care l-am intitulat “Iubirea naste fericirea”. Daca doriti, vi-l pot pune la dispozitie si publicati din el ceea ce credeti ca merita a fi pus in atentia cititorilor.
Nemultumirea mea profunda fata de mine insumi o inec in bucuria credintei si a nadejdii. Bunatatea cea mare a lui Dumnezeu ma face sa cred ca voi fi primit si eu in rai asa cum a fost primit si talharul.

Ce chipuri de călugări profund înduhovniciți ați întâlnit și le-ați reținut ?

Primul om imbunatatit pe care l-am intalnit a fost parintele Arhim. Teofil Paraian. M-a atras la parintele siguranta ca Domnul Hristos este cu el in tot locul si in tot ceea ce face si spune. Simteai in preajma sa ca este un prieten al Domnului Hristos. Multi s-au smintit de aceasta siguranta a sa pe care o afirma si in ceea ce priveste mantuirea personala. Le-a fost greu sa accepte ca parintele primise de la Dumnezeu sentimentul acesta ca nimeni si nimic nu il va putea desparti de dragostea Domnului Hristos. Erau prea obisnuiti cu tipologia omului duhovnicesc care nu se afirma altfel decat prada sigura a satanei. Probabil ca daca l-ar fi cunoscut pe Sf. Ap. Pavel cei care s-au smitit de parintele Teofil s-ar fi smitit si de acesta. Parintele era un om sincer. Daca el simtea ca Domnul Hristos il va primi in rai, de ce sa afirme ca va merge in iad? Eu cred ca nu s-a inselat, desi am auzit si oameni care au pareri contrare. Mai mult, am sentimentul ca este sfant. Multi imi tot spun ca nu a fost un mare nevoitor, dar eu stiu, chiar de la parintele, ca marea sa osteneala a fost sa nu judece pe nimeni. Imi si atragea atentia ca unui parinte din vechime i-a fost suficienta aceasta nevointa ca sa ajunga in rai. In plus, parintele a fost orb toata viata. Ce alta nevointa mai grea decat aceasta cunoasteti? Cine e dispus sa se nevoiasca si numai o saptamana prin legare la ochi ca sa inteleaga prin ce a trecut parintele? Imi aduc aminte ca ne povestea despre un coleg de chilie care il batea. Ii dadea palme peste fata si ii reprosa ca este mandru. Cum primeste un om orb astfel de lovituri? Si ce i-a spus parintele fratelui aceluia cand a vrut sa plece din manastire? “Stai, frate, ca nu ai scos inca toata mandria din mine!” Asa ceva nu gasesti decat in Pateric.
Peste ceva vreme am ajuns la chilia parintelui Rafael Noica. Am mers cu o delegatie din care faceau parte si doi calugari benedictini. Ei erau oaspetii adevarati ai parintelui, restul eram veniti fara invitatie. Delegatia era condusa de parintele exarh de la Alba, arhim. Andrei Barbu. Parintele nu a discutat decat cu francezii. Acestia au fost foarte impresionati. Unul din ei ne-a marturisit ca parintele i-a raspuns la toate intrebarile inainte de a le pune. Eu am plecat dezamagit pentru ca aveam si eu o intrebare pe care as fi vrut sa i-o pun, dar nu a acceptat intrebari din partea noastra. A spus ca nu are timp. Si-a facut totusi timp sa ne dea o binecuvantare. Probabil a simtit ca eu sunt dezamagit si mi-a dat doua. Tot dezamagit am ramas. Asta nu il scade pe parintele cu nimic ca personaj duhovnicesc, probabil si-a dat seama repede ca eu sunt pierdere de vreme. Ceilalti nu au fost dezamagiti. In opinia mea nici nu aveau intrebari serioase care sa ii framante.
A urmat o vizita la muntele Athos. Acolo am stat de vorba, mai intai, cu parintele Arhim. Efrem, staretul Manastirii Vatoped. Auzisem ca este un om foarte duhovnicesc si asteptam sa vad minuni. Nu am vazut niciuna, nici in cuvant, nici in fapta. Mi s-a parut un om foarte serios si politicos, doua calitati pe care le apreciez foarte mult. M-a indragit si a incercat sa poarte cat mai bine grija de mine. Mi-a daruit si un indemn: “Nu te mai lasa cuprins asa tare de tristete!” As fi vrut si eu, dar nu gaseam motive de bucurie.
Parintele Efrem ne-a facilitat intrarea la Gheronda Iosif Vatopedinul. Am facut parte dintr-un grup mare si fiecare avea intrebarile lui. Am asteptat sa pun ultimul intrebarea mea. Parintele a avut rabdare sa imi raspunda, desi intrebarea necesita un raspuns amplu si complex. Nu am fost multumim de raspunsul parintelui si i-am marturisit deschis ca simt ca a raspuns frumos, dar pe langa subiect. Toti au ramas incremeniti. Cum isi permite un frate incepator sa vorbeasca astfel parintelui?! Parintele insa a inteles ca eram sincer si imi doream prea mult un raspuns ca sa imi fac griji pentru asa ceva. Mi-a raspuns mai amplu, dar tot nu a ajuns la inima mea. Intelegeam cu mintea, dar inima nu putea primi cuvintele. Parintele si-a dat seama fara sa ii mai marturisesc si mi-a promis ca se va ruga pentru mine, pentru ca este nevoie de mai multa rugaciune ca sa pot primi raspunsul. Am apreciat foarte mult acest ultim cuvant si sper ca se roaga si acum pentru mine, chiar daca nedumerirea aceea a fost de mult risipita. La acea intalnire cu parintele Iosif am auzit cele mai frumoase cuvinte despre familia crestina, despre dragostea care trebuie sa existe intre soti si cum trebuie ea sa se manifeste. Nu imi venea sa cred ca un calugar poate vorbi asa frumos si argumentat despre lucruri care credeam eu ca ii sunt in afara experientei. Mi s-a dovedit ca ma inselam profund.
In periplul meu athonit a urmat intalnirea cu parintele Dionisie Ignat, la Schitul Colciu. Parintele imi parea din alta lume. Trupul sau era atat de slab din pricina postului incat puteai crede ca sufletul sta desprins de el. Parintele mi-a spus ca trebuie sa fac ascultare si l-am intrebat pana unde merge aceasta, iar sfintia sa mi-a spus ca pana la erezie; adica atunci cand staretul sau episcopul este eretic ai dreptul sa nu il mai asculti. L-am intrebat ce faci daca esti pus sa savarsesti un pacat. Mi-a raspuns ca asa ceva nu este posibil. Nu am mai replicat nimic. Experienta mea imi dovedise si avea sa imi dovedeasca si mai tarziu ca este posibil. Raspunsul l-am primit de la parintele Teofil: te impotrivesti. In realitatea athonita a parintelui Dionisie un asemenea caz nu se pomenise. Parintele Teofil avea raspunsul pregatit, dovada ca traia in alte realitati. M-a impresionat parintele Dionisie si prin faptul ca stia Psaltirea pe de rost. Dintre toti oamenii pe care i-am cunoscut el se asemana cel mai mult cu un inger, atat de imateriala imi parea prezenta sa!
De la parintele Dionisie am mers la parintele Petroniu Tanase. Langa parintele am simtit o pace profunda si am admirat faptul ca statea doar in picioare la slujba. Cu sfintia sa m-am simtit cel mai “acasa”. In plus, mi-a spus seara, privindu-ma direct in ochi, un cuvant duhovnicesc a carui implinire am constat-o de dimineata: “dupa pantece urmeaza cele de sub pantece”.
La plecarea din Muntele Athos am mers la un parinte considerat foarte duhovnicesc de catre vatopedini, parintele Ambrozie. Era foarte bolnav si nu puteam zabovi mult. A spus ca ne primeste pe toti ca sa ne dea binecuvantare si sa spuna cate un cuvant pentru fiecare. A subliniat ca ceea ce ne spune este de la Duhul Sfant si dupa ce a inceput sa vorbeasca nimeni nu a mai avut niciun dubiu. Fiecaruia i-a vorbit despre problema lui cea mai importanta fara ca el sa o enunte. A fost, cred, cea mai mare minune pe care am vazut-o in viata mea. Am ramas profund impresionat si as fi vrut sa ma mai intorc la parintele, dar ma stapanea teama de a nu ma osandi daca nu voi face ce imi va spune.
Parintele Gheorghe Calciu a fost un alt duhovnic care m-a impresionat. Simteai ca este un om liber, un om plin de curaj. L-am rugat sa imi spuna un cuvant de folos si nu a ezitat: “Cand intri in joc, joci pana la capat!”
Cativa ani mai tarziu, la insistentele parintelui Moise Iorgovan, cel cu sfintii inchisorilor, am mers si la parintele Iustin Parvu. Nu aveam nicio intrebare sa ii pun parintelui, lucru pe care i l-am si subliniat lui Moise. El tot insista ca nu s-a intamplat sa mearga cu cineva la parintele Iustin si acesta sa nu ii dea un sfat duhovnicesc. Am intrat in chilia parintelui si acesta a discutat cu toti care erau de fata in afara de mine. La insistenta parintelui Moise atunci cand mi-a dat binecuvantarea de plecare mi-a spus si un cuvant: “Dumnezeu sa iti rasplateasca ascultarea!” Am avut certitudinea ca parintele stia ca nu am intrebari si ca venisem la dansul doar ca sa fac ascultare.

Cum priviţi Vâlcea că natură şi societate ?

Va dezamăgesc. Nu am avut timp şi nici preocupare că să privesc Vâlcea nici că natură, nici că societate. Pentru mine a fost şi este doar un loc de trecere.

 

Siluan , stareţul de la Sf. Gheorghe Suieşti: „Filosofia trebuie să fie un mod de viaţă şi de moarte”

Eparhia Râmnicului cum vi se înfăţişează ?

Eparhia Râmnicului îmi apare bogată în mănăstiri. Cred că între acestea locul de frunte îl ocupă Mănăstirea Frăsinei. Sunt multe mănăstiri frumoase şi bine organizate. Mai multe comentarii nu îmi permit să fac. Viaţă parohială nu o cunosc. Este o întrebare care mă depăşeşte şi la care cred că fac mai bine dacă evit răspunsul.

Va rugăm să le vorbiţi cititorilor noştri despre frumuseţea vieţii de călugăr.

Frumuseţea vieţii de călugăr porneşte de la aceea că ai siguranţă că te afli în locul pe care l-a ales Dumnezeu pentru ţine. Aici văd marea diferenţa între viaţă de mirean şi cea de călugăr. Mireanul îşi alege el contextul în care vrea să îi slujească lui Dumnezeu în timp ce călugărul se pune cu totul la dispoziţia Lui. Vedeţi!, eu sunt acum în comună Stăneşti. Omeneşte vorbind, nu aş fi venit niciodată aici. Am venit aici doar pentru că mi-a poruncit IPS Varsanufie. Asta înseamnă că am venit aici împotriva voinţei mele?! Nu. Pentru că eu îmi doresc să ascult de episcopul pe care mi l-a rânduit Dumnezeu. Aici e taină călugăriei: să nu mai conteze ce ai vrea tu; să te laşi în voia lui Dumnezeu. Poate că Dumnezeu, dacă aş fi cerut, ar fi binecuvântat să fiu şi în alt loc, dar e o mare diferenţa între a fi sub binecuvântare şi a fi sub ascultare. Spune Sf. Siluan Athonitul că Dumnezeu arată milă Să mai bogată faţă de cei ascultători. Bine, nu sunt eu un model de ascultare, dar de dată această Dumnezeu mi-a ajutat să pot împlini ceea ce mi s-a poruncit. Acesta este, însă, doar începutul. Apoi te lupţi să creşti în libertate, să te desprinzi tot mai mult de lumea această, să fii tot mai puţin afectat de răutăţile pe care le întâlneşti.
Sunt multe bucurii pe care Dumnezeu ţi le dăruieşte dacă îi slujeşti: liniştea şi bucuria rugăciunii, puterea lucrătoare a rugăciunii în viaţă ta şi a altora, cunoaşterea gândurilor şi a sentimentelor, gustarea fericirii şi poate chiar siguranţă fericirii în viaţă de apoi. Viaţă călugărească este frumoasă dacă te împlineşte, dacă înţelegi şi trăieşti nobleţea titlului de fiu al Împăratului Ceresc.

Vă mulţumim.


Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)

Leave a Response