|joi, ianuarie 19, 2017
  • Follow Us!

Unde este adevărul în Cazul Rarinca 

sultanoiu-2

 

E greu să accepţi, însă, liniştit, înlănţuirea unor decizii, verdicte şi hotărâri judecătoreşti, absolut divergente, compilate, parcă, din scenarii de telenovelă, menită să ne ţină cu sufletul la gură. Schimbările abrupte de situaţie şi bombele pe generic nu pot fi apanajul unei justiţii coerente şi echilibrate.

Foarte mulţi români – sigur, până să treacă de zidurile tribunalului, în stradă, multe amănunte importante se pierd, fiind interpretată imaginea de ansamblu – sunt convinşi că Marianei Rarinca i s-a făcut o mare nedreptate.

Şi, dacă stăm să ne gândim bine, bâlbâiala verdictelor – dat fiind impactul acesteia asupra stării psihice a femeii -, le dă deplină dreptate. Mariana Rarinca a fost supusă unui stres continuu, generat, până la urmă de erori apărute în sistemul judiciar, consecinţele acestei situaţii stârnind o emoţie socială puternică, generatoare de neîncredere în deciziile instanţelor.

Oamenii nu sunt specialişti în drept, unii dintre ei habar n-au ce înseamnă aia „o chichiţă avocăţească”, o figură de stil, întoarsă din condeiul vreunui apărător sau până unde poate merge fermitatea procurorului care-i cere judecătorului să taie în carne vie.

Ei află mersul lucrurilor de dincolo de zidurile tribunalului, iar ceea ce s-a întâmplat cu Mariana Rarinca i-a făcut să-şi pună foarte multe întrebări.

De exemplu, la nivel general, dacă dreptatea, în tribunal, se împarte cinstit, sau depinde de cine cu cine se judecă. Dacă un verdict, odată pronunţat, e bun pronunţat sau poate fi schimbat, la infinit, prin noi şi noi căi de atac, până iese „cum se cade”.

Dacă situaţii şi fapte, „irelevanate”, într-o instanţă, pot deveni determinante în alta, precum „incompatibilitatea” unei judecătoare din completul care a pronunţat achitarea, despre care procurorul n-a scos o vorbă până la decizia Curţii de Apel Bucureşti.

Sau, altele, în speţă: dacă femeia avea, într-adevăr, bani de luat de la familia Stanciu, pentru care lucrase, ani de zile. Şi, dacă avea de luat, i-a luat sau nu i-a luat?! Apoi, dacă, cerând banii care i se cuveneau, în disperare de cauză – fiind refuzată -, invocând ajutorul presei, a comis sau nu o faptă de şantaj?

Au fost puse mediile la index sau ele sunt „de încredere” şi folosite doar atunci când ne convine?

Măsura arestului preventiv, decisă de judecători – în urma plângerii făcută de şefa ICCJ -, care s-a întins, în acest caz, pe o perioadă de şase luni, deşi nu era vorba despre o faptă cu violenţă şi nici despre posibilitatea influenţării martorilor, Rarinca fiind trimisă în judecată la mai puţin de o lună de la instituirea arestului preventiv, a creat şi ea, ca să spunem aşa, suspiciuni rezonabile în percepţia românilor.

A fost, astfel, creată impresia unei confruntări între cetăţean – apriori considerat vinovat – şi sistemul judiciar, care se dovedea a fi mult mai dur şi mai scrofulos la datorie în astfel de cazuri, în care „persoana vătămată”, judecătoarea Livia Stanciu, face parte din structuri, în calitate de preşedintă a ICCJ.

Odată în plus a părut foarte curios ca, în apel, după ce Rarinca primise, în fond, o condamnare de trei ani cu suspendare, să fie achitată, decizie interpretată de mulţi români ca fiind cea justă.

Contestaţia deciziei de achitare, de către DNA, pe motiv că o judecătoare din complet se afla în situaţie de incompatibilitate – întrucât avusese o discuţie intens contradictorie cu şefa ICCJ -, neluată în discuţie de procuror până la acest moment, avea să fie la fel de greu de digerat în contextul general, lăsând impresia, mai degrabă, că Livia Stanciu îşi dorea, cu orice preţ, punerea sub acuzare a Marianei Rarinca, fie din răzbunare, fie pentru a îndepărta suspiciunea că ar fi folosit serviciile femeii fără a o recompensa.

Ceea ce s-a şi întâmplat vineri, când Curtea de Apel Bucureşti a decis, în rejudecarea apelului, să menţină sentinţa Tribunalului Bucureşti – condamnarea Marianei Rarinca la trei ani de închisoare cu suspendare -, fapt care a generat un nou val de emoţie în societate.

Acesta este tabloul general şi percepţia generată în rândul cetăţenilor. Mai trebuie spus că situaţia, în întregime, a fost speculată şi, exacerbat, conotată politic, fapt care a amplificat orgolii şi resentimente.

În ultimă instanţă, dincolo de percepţia generală şi de bâlbâielile justiţiei, referindu-ne, strict, la cazul în speţă, dat fiind unele declaraţii ale Marianei Rarinca, cred că aceasta are şi ea partea ei de vină. Chiar dacă nu şi-a premeditat, cu minuţiozitate poziţia foarte vocală – aşa cum susţine şefa ICCJ –, Rarinca a dovedit o anume lipsă de discernământ în cazul unora dintre spusele sale.

Iată ce declara procurorul: „Mariana Rarinca a dorit încheierea unui acord de vinovăţie în cazul de şantaj, dar acest lucru nu a fost posibil din cauza limitelor mari de pedeapsă pentru această faptă”.

Ce spunea avocatul apărării: „Clienta mea şi-a recunoscut şi regretat fapta, chiar dacă i-a fost refuzată încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei”.

Şi ce susţinea Mariana Rarinca: „N-am făcut decât să cer banii pe care Livia Stanciu mi-i datora. Din cauza problemelor familiale şi a supărărilor, am pus problema într-un mod necorespunzător, pe care îl regret la acest moment”.

Acestea fiind zise, mai rămân: o concluzie, o întrebare şi o constatare.

Suportăm rigorile legii, fie că o cunoaştem sau nu. Întotdeauna există oameni care o cunosc în detaliu.

Dincolo de greşelile ei, Mariana Rarinca avea de primit bani?! Şi dacă da, i-a primit?

Până la urmă, Justiţia „lucrează” totuşi cu oameni, nu cu cifre şi statistici.

Apropo! Aceasta putere dă socoteală cuiva de erorile pe care le face?!

de Marian SULTĂNOIU

Leave a Response