|miercuri, iulie 26, 2017
  • Follow Us!

Vartolomeu Androni, stareţul de la Cozia: „Cel mai greu este războiul împotriva trupului” 

vartolomeu_1

Vartolomeu Androni, stareţul de la Cozia: „Cel mai greu este războiul împotriva trupului”

Cum aţi defini, pe scurt, Mănăstirea Cozia, părinte arhimandrit şi stareţ ? Ce are ea cel mai frumos, ce are ea miraculos, de ce este unică pe pămant?

Mănăstirea Cozia este un nod gordian.
Prin asta înţeleg că Mănăstirea Cozia, care are 627 de ani de existenţă, al cărei întemeietor are rezonanţa lui pentru tot poporul român care a venit de după, este un punct venerabil pe care l-au cercetat toate generaţiile de la Mircea până azi, fie că au fost credincioşi, fie că n-au fost credincioşi, că au fost ortodocşi, că n-au fost ortodocşi, că au fost oameni politici, că n-au fost politici, sau chiar soldaţi, că doar ştim despre războaiele care au trecut pe aici.
Cozia are o rezonanţă deosebită, în primul rând prin vechimea ei, prin aşezarea ei strategică, prin însemnătatea ei, prin simbolul ei care l-a reprezentat pentru poporul român, pentru că nu se pune problema ca Mănăstirea Cozia, într-un minut, într-un secol sau un deceniu, să fi rămas fără vizitatori, fără închinători, fără om să aprecieze.
Cozia, prin excelenţa ei, din 1386, să spunem, cand a început să fie construită şi 1388 când a fost sfinţită, a însemnat nu numai obiectiv sacru, ci un obiectiv de întâlnire al românilor, dar şi a oamenilor de cultură care , deoarece pe lângă faptul că este o mănăstire , o biserică ortodoxă, este şi un monument mare de cultură şi de la începutul ei a fost apreciată în felul acesta. Şi, ca monument de credinţă şi ca monument de cultură şi ca moment de dialog între oameni.

Care este apogeul, momentul de glorie al Coziei ?

Eu aş putea să identific acest apogeu chiar de la creaţia ei sau chiar de la ctitoria ei, când a plecat după rânduiala aceasta a răsăritului, când stareţul a fost ales de soborul Coziei , când voievodul nu s-a amestecat în alegere, a lăsat această libertate ca popii să-şi aleagă stareţul. Primul stareţ al Mănăstirii Cozia a fost Gavril, care a şi întemeiat o şcoală de învăţătură şi după aceea , prin ceilalţi şi prin domnitorii care au succedat lui Mircea cel Bătrân şi care s-au interesat de Cozia .
Eu zic că perioada de mărire şi de dezvoltare a Coziei a fost imediat de după Mircea pentru că a mers într-una mănăstirea. Decadenţa ei începe după 1821, cu aceste domnii fanariote, când la Cozia ajung stareţi greci, stareţi străini , atunci începe decadenţa Coziei. Deci, eu, până atunci aş vedea crescendo această dezvoltare a Coziei .

Apariţia acestor stareţi greci, de ce spuneţi că ar reprezenta un moment de decadenţă?

Acuma, dumneavoastră ştiţi ce înseamnă timpul fanarioţilor, nu? Că la asta ne referim. Timpul fanarioţilor , nu că gecii sunt de vină sau nu sunt de vină , dar mai aproape este cămaşa de piele, nu, decât o haină sau altceva. Mai aproape era interesul grecilor aici, la Cozia , şi ne referim direct la interesul acesta material.
Cozia a fost o mănăstire care atrăgea şi atunci , sigur că a fost la un moment dat un timp când monahii care erau autohtoni români,în timpul acesta fanariot, chiar şi în ziua de Paşti trebuiau să meargă pe ogoarele mănăstirii să lucreze . Aproape că nu aveau posibilitatea să vină să sărbătorească ziua Paştelui. De aceea zic eu că a fost mai greu în această perioadă.

Cum şi de unde se cunoaşte istoria mănăstirii? Există aici o arhivă, sunt documente undeva? Unde sunt ?

Ceea ce mă interesează pe mine sunt documentele iar părintele Gamalil Vaida, antecesorul meu, a fost un om care s-a ocupat cu istoricul mănăstirii Cozia în detaliu. Eu am fost pe linie dogmatică şi mai puţin m-am ocupat de asta , dar eu citez de la dânsul aceste surse, şi dânsul ce a zis acolo, eu cred, adică vorbim despre lucruri care sunt ştiinţifice, nu sunt aşa, ce am auzit. Concret, pe dovezi, dânsul a afirmat că în timpul acela , când a fost regimul acesta fanariot , în Cozia a fost mai puţină posibilitate de viaţă duhovnicească pe linia monahilor români.

Este Cozia un aşezământ cultural ? Prin ce anume?

Legat de ce s-a întâmplat cultural în Cozia sunt multe lucruri de spus, dar noi am începe cu Filotei Monahul care a întemeiat încă din timpul primului stareţ acele Pripeale care şi astăzi sunt valabile la slujbele de sărbătoare . Venim să ne închinăm… şi aşa mai departe. Deci, este o primă formă de poezie românească . Pe urmă, trebuie să ştim că dacă ne vom uita în pridvor , vom vedea scaunul de judecată , stareţul mănăstirii Cozia la un moment dat judeca problemele oamenilor din zonă.

Deci avea un rol social.

Da, avea un rol social. Mai departe de aici , au venit traducători, grămătici şi aşa mai departe. Pe urmă, la Cozia au fost oameni care s-au pregătit şi au ajuns episcopi , au ajuns mitropoliţi. Dacă ne gândim la episcopul Varlaam care a întemeiat mănăstirea Trivale şi mănăstirea Turnu şi Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei care a fost în timpul Uniaţiei . Au fost oameni mari . Deci are un mare rol Cozia . Apoi, reprezentanţii ţărilor ortodoxe care au avut trecere prin Ţara Românească au venit şi la Cozia. Ne gândim la patriarhii de Ierusalim, patriarhul de la Constantinopol, căci toţi au trecut pe la Cozia şi s-au bucurat să vadă un loc minunat pentru că mănăstirea Cozia a fost aşezată cu multa chibzuinţă şi multă înţelepciune.

De ce spuneţi asta? Ce vi se pare chibzuit în aşezarea ei?

Eu zic aşa : nu a fost aruncată într-un varf de munte, nu a fost aruncată într-o sălbăticie. Ea a fost aşezată într-un loc unde, zice cronicarul : “călugăraşii să-şi poată câştiga existenţa” prin pământul care este acolo, prin cultivarea pământului, prin posibilitatea altor creştini să vină să se roage şi împreună să ducă mănăstirea mai departe.

Şi pentru a-şi exercita acest rol social de care vorbeaţi.

Neapărat. Dintotdeauna.

Există rigori speciale pentru a intra un călugar în obştea Mănastirii Cozia? Sau rămâne la porunca arhierească şi atâta tot.

Mă gândesc aici că cel mai important lucru din tot aspectul acesta de intrare în viaţa monahala este conştienţa celui care vine încoace. El trebuie să fie conştient unde merge. Nu ţine nici de arhireu, nu ţine nici de duhovnic, nu ţine de nimeni. Prima dată ţine de alegerea persoanei care vine către mănăstire.Dacă el nu ştie unde vine degeaba se trudeşte arhiereul. Ce să facă stareţul? El trebuie să aibă imboldul acesta . Vedeţi, la noi există această sintagmă, că dacă are chemare vine, dacă n-are chemare n-are ce cauta.

Este drept, dar asta în general. Însă pentru a veni aici, la Cozia, există o cercetare specială a călugărilor ?

A oricărui începător sau novice există.Nimeni nu va fi făcut călugăr a doua zi de cum a venit la mănăstire. Perioada aceasta de cercetare poate să fie mai lungă sau mai scurtă. Dacă novicele vine şi dă dovadă că pricepe , că înţelege , că ştie ce vrea şi că va fi un bun exemplu , atunci perioada aceasta de ispitire, de încercare, va fi mai scurtă. Ea poate să ţină între 3 luni, 6 luni şi 3 ani. Altădată , spun canoanele, unul poate să rămână frate toată viaţa dacă nu pricepe. Deci, nici ca să-l alungi, dar nici ca să-l faci călugăr. În felul acesta se pune problema.

Este mare obştea ? Cum a evoluat de-a lungul timpului?
Istoria Coziei este dramatică. A fost un timp de începuturi când voievozii toţi au fost cu bună înţelegere faţă de Cozia, au dăruit-o cu ceva moşteniri, pământuri, bunuri şi aşa mai departe. Apoi a venit un timp mai de restricţie şi mai de restrişte. La un moment dat, Mănastirea Cozia a fost transformată în puşcărie. Când au mai rămas 6 monahi, iar viaţa religioasă s-a mutat peste drum, la bisericuţa de la Bolniţă. Atunci a fost o viaţă de restrişte, o viaţă grea , Cozia aproape că a încetat să existe sub aspectul acesta duhovnicesc, monahal.

A fost mare prima obşte? Cea de pe timpul ctitorului?

Era mare, zic eu, între 50 si 100 de persoane.

Şi Filotei Monahul făcea parte din obştea Coziei ?

El s-a chemat Filos. A fost logofătul lui Mircea şi pe urmă s-a călugărit. Obştea a fluctuat ca număr , iar călugarii au fost aproape din totdeauna în tulburare şi înfricoşaţi de mişcările acestea politice , au trebuit să se ducă în altă parte , care au fost mai curajoşi au rămas , dar cu consecinţe destul de grele pentru viaţa lor spirituală. Mănăstirea a fost asediată , destul de greu încercată prin mişcările acestea războinice . În 1916, cand începe primul război mondial, devine grajd de cai pentru nemţi , nemţi care erau şi de altă credinţă , îşi legau caii în biserică şi cred că ei au pângărit picturile , asta este credinţa mea. Ei au dat cu baionetele la gâtul sfinţilor . Mai târziu s-a restaurat pictura şi s-a revenit. Nu s-a modificat pictura în sine, numai nişte chestiuni mici. Nu a fost o distrugere totală a picturii. Era o nenorocire, era un dezastru pentru că pronaosul Coziei este originar din sec. XIV, de la Mircea cel Bătrân. Şi vă închipuiţi că lucrurile acestea făcute de acei soldaţi nu au afectat dintr-o dată pictura, numai aşa un pic de semn de luptă , să spunem religioasă.

Acum, obştea câte suflete găzduieşte?

Suntem 25 . Noi am fost mai mulţi. Am fost 30, dar nevoile eparhiei au făcut ca unii dintre noi să meargă în alte părţi. Aş putea să spun că nu mai este aşa o tragere de inimă din partea tinerilor să mai vină către mănăstiri . Nu că nu ar avea unde , dar este un timp aparte cel pe care îl trăim.

Faptul că mănăstirea este situată aici la drum şi că vin atât de mulţi turişti pune obştea în situaţia de a pendula între social şi reculegere, între aspectul turistic şi aspectul spiritual ?

Aş putea să vă dau un răspuns pentru că trecem prin lucrurile astea . Eu sunt aici din anul 1971 şi am prins tot felul de încercări şi tot felul de timpuri, au fost tot felul de treceri ale oamenilor, ale turiştilor.

Pe aici, zilnic, mai ales în perioadele de vârf ale verii trec foarte mulţi oameni .

Da, trec foarte mulţi oameni, mai ales vara. Şi toţi oamenii care trec pe aici vin şi se închină , vin cu linişte, vin cu pace . Nu avem probleme din partea aceasta . Pe urmă , cel de afară dacă vrea să ispitească călugării mai tineri reuşeşte sau nu reuşeşte în funcţie de conştiinţă, dacă este şi pe vârful muntelui te ispiteşte satana , oriunde ai fi . Aici cel puţin eşti obişnuit cu omul, cu lumea , şi noi ne-am gândit mereu că Domnul Hristos a venit în mijlocul oamenilor, nu s-a dus în pustietate, pe vârful muntelui. Deci, nu că sunt împotriva pustniciei , dar dacă toţi ne ducem în peşteri, toţi ne ducem în munte, biserica noastră unde este?

Înţelegem foarte bine. Aţi venit în anul 1971 , deci sunteţi aici de 44 de ani . Câţi ani aveaţi atunci, părinte?

Aveam 19 ani şi jumătate. După aceea m-am dus la vatră 1 an şi ceva apoi am revenit din anul 1973 şi am rămas până astăzi . Eu am avut totuşi o legătură mai apropiată cu monahismul . Am avut un unchi care a suferit rigorile timpului de atunci, a fost monah la Sihastria, în Moldova, a fost în perioada decretului din anul 1959 când monahii trebuiau să-şi părăsească mănăstirile , să se ducă în industrie, ori acasă să se însoare . Acest om a rezistat acestor timpuri , a mai fost şi închis , dar toate aceste probleme nu l-au omorât. Cu timpul, părintele stareţ, părintele Gamalil, un părinte foarte bun , împotriva sfaturilor de a nu-i primi pe cei care au făcut puşcărie, l-a primit totuşi pe părintele Teoctist aici . Mai am un frate care a ajuns protopop de Bârlad , fratele meu nestând în mănăstire , a încercat , nu a reuşit şi i-a cerut părintelui dezlegare , părintele i-a dat voie , s- a dus , s-a căsătorit şi a ajuns un bun preot şi mai apoi a juns protopop. Deci, pe lângă dânsul, noi am venit aici unde Dumnezeu ne-a călăuzit, El ne-a chemat ca împreună să facem şi noi ceva la mănăstirea Cozia.
Eu am avut aşa, din totdeauna o predilecţie spre viaţa monahală .

Când aţi simţit această chemare, părinte arhimandrit, şi cum se manifestă această predilecţie în viaţa omului ?

Eu vreau să vă spun că lucrul acesta nu este complicat şi nici mistic . Este o chemare care nu este generală , este pentru cineva anume, şi, dacă tu o secundă reuşeşti să primeşti acea chemare , nu înseamnă că nu vei mai fi păcătos, nu înseamnă că nu vei mai avea căderi, înseamnă că nu te mai lasă, te cheamă mereu , şi te biciuie mereu, şi spune “scoală-te”, “curăţă-te” şi “vin-o”! Aşa s-a întâmplat. Fără nici o exagerare vă spun .

Şi, nu este greu?

Este foarte greu !

Ce este cel mai greu?

Cel mai greu este războiul împotriva trupului . Uneori, aproape că devine imposibil. Că spune Scriptura să nu te miri de cei ce cad , să te miri de cei ce stau. Şi la acest lucru se referă. Războiul împotriva trupului este grozav, pentru că viaţa monahală ce este? Este aproape o luptă nefirească , este lupta împotriva firii . Că omul a căzut , a căzut , este legea firii, dar tu când vrei să devii sfânt trebuie să iei crucea şi să duci războiul împotriva trupului. Şi, învingând în războiul acesta poţi să-I ajuţi pe ceilalţi.

 

Vartolomeu Androni, stareţul de la Cozia: „Cel mai greu este războiul împotriva trupului”

Este dramatic, într-un fel. Ne-aţi lăsat fără glas când aţi vorbit despre acest război, în care se pierd bătălii, uneori.

Da. Poţi să cazi abisal, fără să te mai întorci , fără să te mai scoli . Altădată, clemenţa lui Dumnezeu care nu te lasă să cazi de tot, te fortifică şi revii. Şi astfel vei ajunge un om puternic.

Bucuriile sunt o răsplată suficientă ?

Cele mai mari bucurii pe care eu le-am simţit n-au fost nici realizări pe linie materială, nici nimicuri. Tot ce a realizat omul şi toate lucrurile pozitive şi frumoase sunt nişte bucurii şi pentru călugări . Dar cea mai mare bucurie este să te poţi duce la Sfânta Slujbă şi să poţi să zici mereu Tatăl nostru conştient. Cea mai mare bucurie a unui călugăr şi a unui preot este să se ducă la Sfânta Liturghie şi să se simtă transfigurat.

Are o rânduială specifică obştea mănăstirii? Are reguli speciale?

Noi nu avem nişte lucruri specifice Coziei pentru că monahizmul nostru orthodox , nu numai românesc, ci şi cel din Grecia , şi cel din Rusia , sau de unde este el, monahismul orthodox , cam aceleaşi reguli sunt . Dar eu aş putea să vă spun , aşa, din ceea ce ştiu eu , şi nu aş vrea să sfidez celelalte popoare care sunt tot ortodoxe , mie mi se pare că românii sunt foarte adânc implicaţi în credinţă şi în evlavie. Cu aceasta caracterizez şi obştea mănăstirii Cozia şi credincioşii care vin la Cozia , care împreună devin monahi cu noi.

Ce simţiţi că se întâmplă în acest moment cu lumea ? Se desacralizează, devine prea seculară, prea încarnată în material sau apare o reacţie de apărare spirituală?

Gândind aşa, prin timpul care a trecut şi prin care trecem şi noi , dintotdeauna, zicem noi că nimic nu este nou sub soare. A fost de la început decadenţă şi ridicare, a fost de la început cădere circulară şi înviere, şi la ora actuală acelaşi lucru este . Şi am avut ocazia să cunoaştem oameni trecători aici. Dar în secunda când am văzut o femeie în faţa Maicii Domnului, care se ruga cu tot sufletul, parcă îi venea să bage icoana aceea în suflet, mi s-a părut un lucru foarte important.

Care este, părinte, rolul stareţului într-o mănăstire?

Nu este uşor. Rolul stareţului este să îşi asume toată obştea. Să sufere pentru toţi, să încerce să îi înţeleagă pe toţi şi să ducă războaiele împreună cu toţi. Cele despre care vorbeam. Să încerce să îi ierte pe toţi, atât cât se poate, pentru că nu suntem noi Dreptul Judecător şi ultimul judecător. Oamenii aceştia , pentru mine, la Cozia, cât ar fi greşit unul, îi dăm mare valoare că este aici. Nu mai vin alţii, nu mai avem de unde să alegem mereu. Asta este viaţa.

Noi nu ştim asta, noi venim aici în vizită şi nu ştim că aici se duce o luptă.

Da, este o mare luptă , nu-i uşor. Când greşim, greşim în mod nevoit , din neputinţă, dar dacă am şti că greşim mereu în mod voit faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu, atunci ar trebui să plecăm.

De când sunteţi la Cozia, care au fost evenimentele cele mai plăcute şi cele mai neplăcute ?

Oamenii dinainte de 89 au fost credincioşi şi au venit la Cozia ,oamenii de după 89 au fost credincioşi şi sunt mai departe la biserică.Vreau să spun cu toată puterea că m-am născut în timpul acela şi oamenii au fost credincioşi. Poporul român a fost un popor credincios. Şi oamenii de atunci care au condus sau n-au condus nu ne-au strivit. Lucrul acesta este foarte important să-l spun. Deci acestea sunt evenimente, sunt momente trăite şi datorită lor noi existăm astăzi. Cozia era într-o mizerie şi în timpul acela noi am reuşit sa restaurăm biserica . Acum nu ne legăm de lucruri care nu sunt ale noastre. Statul are destule necazuri ,destule probleme, iar noi ca biserică nu am suferit ca în alte state. În România a fost foarte bine. Nu s-au dărâmat bisericile. Excepţiile nu le luăm în discuţie. Noi, datorită acelui sistem suntem aici. Tot cei din timpul acela suntem aici. Nu vreau să fac nici o apologie la nici un sistem. Şi la ora actuală, aici, au mai fost implicaţii politice dar nu are rost să bag Cozia în problema asta .

Pacea de la Cozia, ce ne spuneţi despre acel moment ?

Eram exarh .Stareţ era încă părintele Gamalil care a fost stareţ până în anul 2000, până când a murit .
Aş putea spune că am o amărăciune cu anul 1999. Am o mare amărăciune provocată de oameni care afirmă prostii şi aruncă lucrurile. Părintele Gamalil era în anul acela foarte bolnav. Nu s-a putut implica pentru că era bolnav acasă. Au venit lideri ai minerilor , l-au salutat pentru că părintele stareţ venea de la Dej şi mulţi dintre ei il cunoşteau . Iau cerut sfaturi cum să facă. Lucrul cel mai important a fost că părintele stareţ , la propunerea acestora , a politicienilor şi a minerilor, a fost de acord să medieze acel uriaş conflict. Atunci el a vorbit cu Radu Vasile să faca întâlnirea la Cozia, să vorbească cu liderii minerilor ,minerii să rămână la Vâlcea şi să vină Miron Cozma . Dar pe lângă el au venit şi ceilalţi lideri, au stat civilizat de vorbă în sala de mese , au stat liniştiţi. Miron Cozma a ridicat mai mult tonul.

 Aţi fost de faţă?

Am fost de faţă. Consemnez că la vocea pe care o ridica Miron Cozma, precum că să ne dati cutare şi cutare , Stoicescu, ministrul industriilor şi Decebal Traian Remeş tot îi spuneau lui că dacă produceţi mult vă dăm mai mult.
Radu Vasile părea un profesor. El nu s-a băgat. Eu am fost acela care am mai destins atmosfera încărcată de obidă şi ură ,pentru că minerii i-au bătut pe politişti, oameni tineri şi nevinovaţi. Ţin minte că am fost la Costeşti şi când am văzut maşinile acelea trase pe dreapta , distruse şi un jandarm schilodit jos , m-a apucat un mare regret că s-a putut întâmpla asta, un mare regret.

Călugării din obştea Coziei au o judecată asupra clasei politice , au opinii politice ?

Nu, sub nici o formă . Sunt apolitici. Deci, cuvântul este suficient, apolitici. Dar, acum, dacă unul sau altul are o părere politică trebuie să o ţină pentru el.

Vă uitaţi la televizor, citiţi gazetele?

Eu nu mai văd să le citesc, iar la televizor foarte puţin văd , dar aud.

Ceilalţi ?

Ceilalţi poate au şi ei un radio, poate un televizor , poate un ziar, că noi suntem aici la mijloc.

Comentează despre ce se întâmplă ?

Noi nu comentăm , dar acum, ca să nu fiu nici mincinos, nu pot să ştiu eu câţi comentează sau unde comentează. Pentru mine este important dacă un călugăm rămâne călugăr în inima lui.

 Cum arată viaţa de zi cu zi a unui monah de la mănăstirea Cozia?

Viaţa de zi cu zi este o viaţă dinamică, este încărcată , mai ales dacă monahul este sârguincios.

Puteţi să ne povestiţi pe ore sau pe momente ale zilei ?

Pot să vă spun aşa, începând de dimineaţă de la ora 6 la ora 8 este Sfânta Liturghie mereu, adică este precedată de acatistul zilei , de ceasul 3 şi 6 si pe urmă Sfânta Liturghie, care este nelipsită. După aceea este micul dejun care ţine până la ora 9 , după aceea avem şi o ascultare în gospodărie. În grădină , la atelierul de sculptură, oriunde, pentru că nu suntem mulţi. Sectoarele sunt însă multe . După aceea , la ora 12 este masa de prânz , apoi este o pauză până la ora 14 , după ora 14 se reiau ascultările din gospodărie , se lasă la 16:30 , vorbesc de zilele de lucru, de la 16:30 până la ora 17 începe vecernia, avem vecerniţa, apoi încă o pauză la ora 18, când se trece la cină , pe urmă la 19:30 începem utrenia, slujba de dimineaţă. Acesta ar fi un program pe care îl urmăm cu toţii , fără discuţie. Cel care lucrează la atelierul de sculptură merge la atelierul de sculptură, cel care merge la bucătărie merge şi pregăteşte mâncarea , cel care este la vaci se duce şi mulge vacile, dar sunt şi situaţii când nu pot să păstreze , adică nu toţi monahii pot păstra acest program.

Există monahi mai privilegiaţi într-un fel sau le daţi sarcinile, ascultările în funcţie de aptitudini ?

În parte, da. Sunt însă şi ascultări pe care le facem cu toţii.

De pildă?

Acum, când este vorba de fân, când este vorba de cules, de ploaie, toţi participăm, dar în rest sunt ascultări şi în funcţie de pregătire. Unul se pricepe să lucreze la calculator, altul se pricepe să aşeze cartea la bibliotecă . Nu suntem mulţi , suntem destul de puţini , dar încercăm să acoperim lucrurile acestea . Şi de mare nevoie este ca un băiat să lucreze pe calculator pentru că nu mai stăm să scriem de mână.

Mănăstirea şi-a redobândit averea pe care o avea înainte?

Acest lucru este încă foarte confuz . Cozia a avut pământuri peste tot, în tot judeţul, dacă ne întoarcem la istorie. Am recuperate parte din ele . De exemplu, aici am avut 400 de hectare, la Căciulata, dar din acestea ne-a băgat 270 ha în rezervaţia statului . Nu este nevoie de mai mult, ne descurcăm cu ce ne lasă acolo. Pe titlul de proprietate noi avem 400 hectare , dar în fond avem numai 110 hectare .

Primesc învoire călugării să meargă în lume ?

Sunt situaţii deosebite când oamenii, chiar dacă sunt călugări, au nevoile lor . Nu suntem chiar atât de rigorişti cum a fost în vechime, când monahul nu avea voie să părăsească mănăstirea decât în condiţii extraordinare. Noi suntem la Cozia şi nu aş vrea să spun că asta ar fi o motivaţie. Dar dacă un călugăr spune că are nevoie să meargă la părinţi lui o săptămână sau două, îi dau voie . Şi se dă voie în funcţie de cum hotărăşte şi episcopul. Eu ca monah am voie să-i dau opt zile iar arhiereul poate să-i dea până la 14 zile sau cât are el nevoie.

Grupul acesta de 25 de vieţuitori, cum trăieşte el? Are şi momente de fericire , are şi momente de tensiune, de prietenie? Ce se întâmplă în grup?

Răspunsul este că prima prietenie este cu slujba . Eu aici mă simt bine. Aici sunt şi părinţi care vin şi se roagă cu mine. Aceasta este răspunsul meu.

Vă întâlniţi şi sfinţia voastră cu turiştii ? Sunt anumiţi oameni care vor să vă vadă?

Uneori sunt turişti care întreabă de mine şi care vor să stăm de vorbă şi atunci ne întâlnim cu plăcere, fără nici un fel de problemă. Şi indiferent de întrebare pe care mi-o adresează, eu mă limitez smerit, dacă pot, la răspuns.

Ne impresionează la sfinţia voastră că nu vă luaţi deloc un aer mistic. Sunteţi foarte firesc.

Mie mi-a plăcut ca în dialogul cu oamenii să fim noi înşine. Dacă omul care stă în faţa mea este el insuşi, de ce să mă ascund de el? De ce să nu fiu eu însumi ? Indiferent care vor fi vinele mele sau neputinţele mele , ăsta sunt. Dacă mă întreabă răspund cât pot eu, fireşte.

Vă mulţumim foarte mult părinte! A fost o mare plăcere! M-am bucurat foarte mult că v-am cunoscut , nu ştiam cum sunteţi şi am constatat că sunteţi un om foarte plăcut.

Noi suntem bucuroşi şi vă mai aşteptăm cu bucurie.


 

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)

One Response to Vartolomeu Androni, stareţul de la Cozia: „Cel mai greu este războiul împotriva trupului”

  1. Adrian Malaescu

    FRUMOASE GANDURI, FRUMOS CUGET ARE STARETUL MANASTIRII COZIA ! CELE BUNE SUFLETULUI SI MULTA SANATATE DORESC PARINTELUI VARTOLOMEU !
    Felicitari pentru interviu, jurnalistilor. Este un document, necesar generatiilor viitoare.

     

Leave a Response