|miercuri, martie 29, 2017
  • Follow Us!

Dumnezeu este iubitor, dar și drept 

dreptatea

Părintele Arsenie Boca spune că „iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Exagerarea iubirii lui Dumnezeu, însă, precum vom vedea, este un păcat care nu trebuie trecut cu vederea, el deschizând calea altor pacate.

Cum anume se împacă dreptatea lui Dumnezeu cu iubirea Lui față de om, aceasta rămâne o taină pentru noi. Ce știm cu siguranță, însă, este faptul că dreptatea și iubirea nu se exclude reciproc, ci ele rămân veșnic împreună în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, în care „mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat” (Psalm 84, 11). Astfel, deși este iubitor, Dumnezeu este și rămâne și drept. „În fiecare zi, Dumnezeu stă un ceas pe scaunul dreptății și 23 de ceasuri pe scaunul milei”, spune părintele Nicolae Steinhardt. Dreptatea Lui se întemeiază pe libertatea omului de a alege binele sau răul, lumina sau întunericul, poftele pătimașe ale lumii sau Împărăția Sa.

De-a lungul istoriei, au existat oameni care L-au socotit pe Dumnezeu atât de iubitor și milostiv, încât au zis că El îi va ierta și mântui pe toți oamenii, ba chiar și pe diavoli, ajungându-se astfel la erezii. Exagerând iubirea lui Dumnezeu, prin anularea dreptății Lui, Origen a formulat teoria apocatastazei, potrivit căreia, la sfârșitul acestei lumi, toți oamenii, indiferent de viața pe care au dus-o, și chiar diavolii se vor mântui, căci în iubirea Lui Dumnezeu nu va putea răbda să-și vadă făptura suferind veșnic.

Credința în Judecata de Apoi, numită Înfricoșătoare, și în veșnicia iadului este întărită de numeroase mărturii din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Spre exemplu, când Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre Judecata de Apoi, El amintește și faptul că hotărârea acesteia este veșnică: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. (…) Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. (…) Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică” (Matei 25, 31-46).

Credinta în mântuirea tuturor oamenilor (apocatastaza) anulează sensul Judecății de Apoi și face de prisos eforturile de despătimire ale tuturor sfinților și creștinilor iubitori de Dumnezeu. Apocatastaza a fost condamnată de către Sfinții Părinți, în cadrul Sinodulul al Cincilea Ecumenic, ținut la Constantinopol, în anul 553.

A trece cu vederea dreptatea și mânia lui Dumnezeu este atât o mutilare a Sfintei Scripturi, cât și o desfigurare a chipului autentic al lui Dumnezeu. Sunt vrednici de pedeapsă cei care deformează chipul lui Dumnezeu. Această îmblânzire a lui Dumnezeu nu face decât să-L izoleze departe de lumea noastră, în așa fel încât omul să nu mai simtă greutatea păcatelor proprii. Mânia lui Dumnezeu, ca și iubirea Sa, străbate istoria lumii, de la căderea în păcat a primilor oameni și până la sfârșitul lumii, când cei șapte îngeri ai Domnului vor vărsa pe pământ „cele șapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15, 7).

Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, ne spune: „Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Matei 7, 13).

Sfântul Apostol Paul vorbește în repetate rânduri despre dreptatea și mânia lui Dumnezeu, zicând: „După învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viață veșnică celor ce, prin stăruință în fapta bună, caută mărire, cinste și nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptății: mânie și furie. Necaz și strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârșește răul (…) dar mărire, cinste și pace oricui face binele” (Romani 2, 5-10).

Preot Nifon Dorin Iancu

Leave a Response