|sâmbătă, iulie 22, 2017
  • Follow Us!

În atenția semiprimarului Gigi Matei: Pe noi, cei care nu avem „animale de companie”, cine ne apără!? 

primaria-ramnicu-valcea

 

                                           „– Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele eu sunt nevricos,                                                să nu se dea la mine, că…
                                           – Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească?                                                                                             Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte…

 

I. L. Caragiale, Bubico

 

Nu despre iubitorii de animale şi dragostea devoratoare a acestora pentru animalele şi/sau păsăricile lor de companie este vorba aici. Iubească-le cât cuprinde şi să le pupe-n bot/cioc când, unde şi cât vor.

Este vorba de aroganţa, superioritatea, tupeul şi nesimţirea pe care le manifestă unii dintre aceştia în relaţia stradală cu noi, cei care, cu sau fără treabă, ne scoatem doar propriile fiinţe în spaţiul public. Noi, cei fără de animăluţe/păsărici de companie scoase la preumblare. Nu discutăm aici şi nici acum despre măsura în care – dacă şi cât – nouă, celorlalţi, ne plac aceste fiinţe, dacă avem şi noi câini/dulăi de pază etc., pe care nu-i scoatem să-şi bălăngăne coada stufoasă şi urechile clăpăuge prin centrul oraşului.

         Pentru că, oriunde te uiţi în jur, te minunezi: toate zarzavagioaicele ostroveniste şi toate precupeţele de duzină şi-au tras câte un animal (câine, cele mai multe dintre ele) pe care, au     n-au treabă, îl fâţâie cât este ziulica de lungă printre blocuri. Să le vază dujmancele lor şi să moară dă năcaz!Toţi amploiaţii şi bugetivorii rataţi, ţăţimea colocatară şi cocalară, muncitorimea scăpătată, care aşteaptă zadarnic sumele compensatorii promise după disponibilizare, îşi însoţesc consoartele/concubinele, acompaniaţi de 1-3 animale:

– dulăi care trebuie scoşi în spaţiul public numai în lesă şi cu botniţă, care te amuşinează extrem de interesaţi;

– căţeluşe simpatice, ale căror stăpâne – conform unor cutume adânc înrădăcinate şi în comportamentul tinerilor – sunt în continuare „admonestate” amical de către unii băieţi cu vorbe devenite clasice, transmise din generaţie în generaţie şi pe care pudoarea ne împiedică să le pronunţăm în public.

Toţi debordează de o energie care, spre bucuria stăpânilor, îi propulsează de la o margine la alta a trotuarului. Indiferent de lăţimea acestuia sau de densitatea pietonilor, aflaţi pe-acolo întâmplător sau nu! Oricum, sub privirile încurajatoare şi admirative ale fericiţilor proprietari. Mândri şi ei de această lecţie de sănătate a animalelor de companie (mârtani şi jderi, ratoni şi sconcşi, soboli şi nevăstuici, dulăi şi potăi, cabaline şi babuine etc.) sau a păsăretului din stolul care-i acompaniază permanent pe unii sau, doar pasager pe alţii (guguştiuci şi cuci, ciori şi cocori, pupeze şi cinteze, ulii şi maimulii etc.).

Nu mai spun de clipele fericite când, circulând din sensuri diferite, se intersectează două sau mai multe potăi! Unele, care se cunosc şi se agreează, îşi manifestă zgomotos bucuria revederii (mai ales în perioada rutului, comportându-se posesiv). Altele, care aparţin unor rase canine care nu prea fac casă bună împreună, datorită comportamentului lor agresiv, creând panică şi confuzie printre bieţii şi nevinovaţii trecători. Nevoiţi să coboare de pe trotuar şi să circule pe carosabil, pentru a evita să devină victime colaterale ale relaţiei inamicale dintre nişte javre însoţite de nişte bipezi inutili.

       O concluzie se impune deja, după acest scurt expozeu: în municipiul Râmnicu Vâlcea câinii îşi „plimbă” stăpânii, nu invers! Îi trag (la propriu!) când şi încotro vor ei, indiferent de mărimea unora sau a celorlalţi. Li se asigură o totală libertate de mişcare în spaţiul public! Nu contează că vin vijelios şi ameninţător spre tine, pieton umil, că există riscul să te împiedici sau să calci pe ei! Stăpânii te privesc cu un aer superior (ce ştii tu, trecătorule „cu chip de lut” ce înseamnă iubirea animalicească!), şi-ţi zâmbesc condescendent, aşteptând scuze din partea ta că-l conturbi când îşi manifestă dibăcia de dresor experimentat, atunci când încearcă să strunească instinctele de fiară ale jivinei „cu colţi de oţel”, pe care o plimbă pe… trotuar! Fiecare trepăduş cu lesă se crede un Cesar Millan autohton, dispus să ofere gratuit asistenţei juvenile proba competenţelor sale de dresor, de fapt, un simplu chiorăitor de maţe goale şi fripte!

Sculele moderne (prin care stăpânii ar trebui să-şi ţină dulăii în frâu) sunt întinse la maximum, potăile revendicându-şi dreptul la libertate şi la o distanţă de circa 8-10 metri de aceştia. Unii, care se consideră mai potenţi, îşi permit să scoată concomitent la plimbare câte două – trei cotárle, care se încurcă în curele, având orizonturi stradale diferite.

În zona verde adiacentă în dreapta/stânga trotuarului, pe care o perie şi o „aspiră” de mirosuri, din loc în loc, îşi lasă o parte din prea plinul băşicii udului, ritual cu rol de semnalizare şi de atenţionare a concurenţei patrupede. Sau, lăsaţi pe picioarele din spate, se slobod de reziduurile mai mult sau mai puţin solide, spre admiraţia încurajatoare a companionilor bipezi. Că doar d’aia îi scot la „(l)care…” pe iarbă! Potăile se comportă atât de normal în asemenea momente, încât te gândeşti că dacă – prin simpatie – te-ar apuca şi pe tine „pohta” de a lăsa sub soarele stradal urmele aceloraşi necesităţi fiziologice presante, neavând unde să ţi le satisfaci… contra cost (deoarece în spaţiul public al municipiului nostru drag nu există locuri amenajate pentru asemenea nevoi organice) ajungi să regreţi că nu eşti câine pentru a le putea lăsa şi tu oricând şi oriunde!

Ajungi să le invidiezi pe „animăluţele” şi „păsăruţele” de companie pentru că, având o asemenea „companie”, dăruiesc tuturor citadinilor urmele mirositoare ale trecerii lor zilnice prin urbe! Şi care, udate abundent de ploi diluviene şi stârnite de vântoase, devin adjuvantul ideal pentru tratarea suferinţelor de orice fel ale tuturor pietonilor, indiferent de sex şi vârstă: fete şi băieţi, femei şi bărbaţi, moşi şi babe.

Sunt şi stăpâni care stau la taclale pe câte o bancă (în parcuri, pe faleze, te miri pe unde etc.) şi-ţi spun cu glas de pitulice că ditamai dulăii care-ţi sar în faţă şi te amuşinează fioros, eliberaţi intenţionat de toate constrângerile legale, sunt „cei mai cuminţi, cei mai blânzi” din lume şi că„nu (te) muşcă”! Exact ca-n Bubico, schiţa lui Caragiale! Deşi moftangii n-au avut tangenţe cu literatura decât la jocurile de cărţi de pe spaţiul verde din faţa sau din spatele blocului! Ce-ai putea şi ar merita să le spui!? Că-s nesimţiţi, deoarece atunci ne pretind să ne lăsăm „iscodiţi” cu nasul sau cu colţii de ditamai potăile, ignoră cu bună ştiinţă dreptul nostru la siguranţa persoanei!? Drept pe care noi, cei mulţi şi neplimbători de câini, nu înţelegem să-l înstrăinăm sau să-l partajăm cu alţii. Nici cu primarii/locţiitorii acestora şi nici cu „apropitarii” de enoţi şi coioţi.

Şi ajungem la partea cu … „darul”, dar nu cu parul! Ar trebui să se ştie că obligaţia protejării noastre şi de acest pericol revine tot administraţiei publice locale. Numai că, se pare că în condiţiile unui interregnum prelungit până peste poate la conducerea Primăriei municipiului, (ultimul primar ales pregătindu-şi la răcoare tezele viitoarelor sale titluri cacademice) dl. Matei Gigi Ion, „viceprimarul cu atribuţii de primarpare să fie mai preocupat de viitoarea campanie electorală din anul care o să vină (vrea nu vrea, tot o să-l ia!) decât de problemele cetăţenilor oraşului, pe care are obligaţia legală să-i protejeze şi din punctul acesta de vedere. Adică să-i apere de potăile de orice fel. Indiferent de numărul picioarelor acestora şi de năravurile lor… lumeşti.

Atribuţiile primarului (în urbea noastră, exercitate vremelnic de către viceprimarul Matei), sunt expuse in extenso la art. 68 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, astfel:

Art. 68 (1) Primarul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

 

a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale;                                  

           n) ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile legii”;

În conformitate cu prevederile  art. 2 alin. (1) din  OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, (republicată,în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146/27 februarie 2014):Prin câini agresivi se înţelege: a) orice câine care, fără să fie provocat, muşcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private”; Este clar, domnu’ „veceprimar cu atribuţii de primar”!? Nu trebuie ca potaia să te alerge până la Grădina zoologică şi retur, sau să-ţi perforeze ambele fese de nu ştiu câte zeci de ori, pentru a fi considerată ca făcând parte din categoria dulăilor „agresivi”!

În conformitate cu dispoziţiile „art. 3 (2) Proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor prevăzuţi la art. 1 (câinii periculoşi, n. n.) şi la art. 2 alin. (1) au obligaţia să înregistreze câinii la Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Internaţională, şi să inscripţioneze în mod vizibil, la intrarea în apartament sau în imobil ori pe împrejmuirea aferentă imobilului respectiv, avertismentul „Câine periculos sau, după caz, „Câine agresiv, printr-o plăcuţă având dimensiunile de cel puţin 15 x 25 cm”! Poate ne spuneţi şi nouă, nevolnicii, „vinovaţi” doar pentru că nu potăim pe lângă fustele şi pantalonii altora, cam câte asemenea plăcuţe cu rol de avertizare aţi văzut pe blocurile din oraş, clădiri din care ies viforoşi tot felul de dulăi!?

Ca să nu mai spunem prea multe despre prevederile, la fel de clare, de la art. 6 alin. (4) al Ordonanţei: „Accesul câinilor prevăzuti la art. 1 lit. b), precum şi al exemplarelor cu potenţial agresiv în localurile publice, în mijloacele de transport în comun, în locurile publice, precum şi în părţile comune ale imobilelor este permis numai dacă aceştia poartă botniţă şi sunt ţinuţi în lesă de către o persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1). În locurile special amenajate pentru câini accesul câinilor prevăzuţi în prezentul alineat este permis fără botniţă şi fără lesă.” Oricum ai da-o, aici este vorba exclusiv de atribuţii care vă revin, în calitatea oficială pe care o exercitaţi: locurile special amenajate” despre care se face vorbire în text, lipsesc cu desăvârşire din urbea noastră! Şi nu din vina mea sau a altor simpli băgători de seamă la faptele d-stră de vitejie şi exces de imaginaţie edilitară! Când veţi găsi timpul necesar să vă aplecaţi cu suficientă hotărâre şi asupra acestei probleme!?

Dacă o veţi citi şi pe asta, o să vă piară de tot cheful de a intra la alegeri direct în „colţii” bieţilor vâlceni neposesori de dihănii, care îşi imaginează cum v-ar sta hingherind prin urbe şi prin împrejurimi după potăile fără stăpân: „Art. 7 (1)  Consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale sunt considerate proprietari ai câinilor fără stăpân şi ai câinilor care circulă liberi, fără însoţitor, în locuri publice, care nu au fost revendicaţi ori adoptaţi în condiţiile prevederilor legale şi au obligaţia de a captura şi escorta aceşti câini, prin intermediul personalului calificat.” I-aţi observat cât de mulţi s-au făcut sub înţeleapta     d-stră conducere interimară? Ce aveţi de gând!? Să ne „colonizeze” până la sufocare, fără să ne mai rămână vreo şansă de scăpare?              

         Adevărul este căPrimăria noastră cea de toate zilele a scăpat hăţurile din mână. Dacă pentru punerea în aplicare a prevederilor din „Legea picnicului” nu s-au putut produce decât doar nişte spaţii obosite pe malul lacului numit popular „Căcăcioasa”, ca şi cum suflarea picnicească a municipiului nu ar avea altceva de făcut decât să-şi umple plămânii cu asemenea miasme urât mirositoare, înlocuitorul de primar se fereşte precum Ucigă-l toaca de tămâie să rezolve problema patrupedelor care au luat oraşul în primire!

În oraşul reşedinţă de judeţ (unde încă mai plouă de două-trei ori pe săptămână) nu s-a organizat/amenajat niciun „loc special” (padoc), în care stăpânii să-şi poată scoate câinii la mişcare, „fără botniţă şi fără lesă”! Unde să poată socializa şi unii şi alţii, şi unde primii să poată strânge reziduurile solide ale patrupedelor. Care, altfel au umplut tot oraşul! De nu mai ai unde să pui piciorul, fără teama de a aplatiza moţul vreunui „dar” câinesc sau pisicesc!

Se ştie că potaia merge în faţa stăpânului. Unii o fac cu o asemenea vitalitate, încât ai impresia că îşi antrenează bietele stăpâne, unele trecute bine de primele 3-4 tinereţi, pentru cine ştie ce concurs de anduranţă!

Am devenit oraşul în care există câini peste tot; din toate categoriile şi rasele, posibile şi imposibile! Câini în incinta cofetăriilor şi magazinelor, farmaciilor şi alimentarelor, microbuzelor şi autobuzelor, restaurantelor şi teraselor, şcolilor şi bibliotecilor; în pieţe şi pe străzi, blocuri şi scuaruri, parcuri şi alei. În Petrişor şi pe Capela (mai ales!), Inăteşti şi Căzăneşti, Colonie şi Goranu, pe bulevarde şi în Dealul Malului!

Pe fondul totalului dezinteres al administraţiei publice locale pentru noi, bipezii, care nu avem nicio altă vină decât aceea că nu ne-am născut câini sau motani, venim şi noi cu două umile (dar, sperăm că utile) propuneri:

 

1. Ce-ar fi dacă, pe stema municipiului Râmnicu Vâlcea aţi insera şi un câine (sau toţi câinii de companie/tomberonezi/maidanezi din oraş, cu sau fără stăpân, ca să nu vă acuze cineva de discriminare). Legat de/sub căruţa care am tooooot sperat să ne scoată la limanul civilizaţiei. Şi pe capra căreia, dacă ne uităm bine-bine, parcă vă zărim pe d-stră pe post de surugiu! Iar în cartea deschisă, aflată în cartierul roşu al scutului stemei, scrieţi d-stră ceva, ca să nu zică ăia din Europa că nu avem nici măcar această deprindre elementară. Puteţi scrie chiar istoricul „luptei neobosite şi necurmate” pe care aţi dus-o şi o duceţi pentru a ne proteja de câinii cu sau fără stăpân. Ca să nu mai fie nevoie să tocmiţi vreo scribă(to)reasă care, într-o fiţuică locală, să vă proslăvească zilnic vitejia şi bărbăţia fără egal!

2. Ridicaţi din fonduri publice şi târnosiţi un edificiu monumental închinat cultului monoteist al atotputernicului patruped. Loc în care noi, ăştia „fraiereştenii” fără dulăi, potăi, lingăi etc. şi fără nicio apărare în faţa atotputerniciei deţinătorilor de lese, să putem să ne tragem pumni în anumite locuri… rotunde („avute ca omul, pe sub poale”, apud Tudor Arghezi), ca să ne autoflagelăm pentru că v-am votat degeaba!

Să fim supuşi la penitenţe aspre şi repetate (pupat câini în bot, ca să ne pape tot; măsurat perpetuu cozile câinilor; adunat zilnic toţi câinii de la măcelăriile din urbe; ambalat brânza bună doar în alt fel de burduf decât cel de câine etc.), pedepse care să ne fie date tot de către d-stră, în calitate de ierarh suprem al Cultului Dulăului Vâlcean, până când o să înţelegem că nu trebuie să vă mai votăm nicicând!

         Iar finalul, apoteotic ca-ntr-o lectură obligatorie din Caragiale, să ne facă să ne dăm mâinile (nu palme!) după… defenestrarea d-stră electorală! 

– Ei vezi! cum v-aţi împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?

         – Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine…
         – Fireşte, coconiţă; simte cânele; are instinct.”I. L. Caragiale, Bubico

 

 

Aferim, viteazule conducător!

Aşa să ne ajute … divinitatea lumească a potăilor cu sau fără „stăpâni”… edilitari!

 

 

 


 

 

Leave a Response