|luni, decembrie 18, 2017
  • Follow Us!

O lacrimă a recunoştinţei la Râmnicu Vâlcea 

dinu sararu

 

Impresionantă mulţimea de spectatori ce luau cu asalt, miercuri, 15 ianuarie, la căderea serii ploioase, igrasioase, nehotărâtă între toamna târzie şi primăvara înşelătoare, clădirea modernului cinematograf din cartierul Ostroveni, aflat la porţile dinspre Drăgăşani şi Hurez ale bătrânului Râmnic al Vâlcii. Şi feţele oamenilor erau pline de o curiozitate tânără şi însetată de speranţă cum, adevărul este, nu prea mai întâlnisem de mult.

O iniţiativă inspirată a primarului urbei, inginerul Emilian Frâncu, urma să devină prin lucrarea comună cu împătimita directoare, remarcabilă, a Teatrului Ariel, Doina Migleczi, un fapt de cultură întemeiat pe ceea ce numesc în titlul însemnării de faţă o lacrimă de recunoştinţă. Repet, foarte modernul cinematograf din inima Ostrovenilor, încredinţat de acum şi scenei de scândură a pomenitului teatru, avea să fie botezat cu numele marelui cineast român Geo Saizescu. Frumoasă iniţiativă, nobilă, slujind respectul şi omagiul meritat de o personalitate de prim rang a culturii româneşti de ieri şi de azi. Geo Saizescu, regele comediei româneşti cinematografice, cum ne-a plăcut să-l numim încă din timpul vieţii neaşteptat încheiată şi tulburător ,în noiembrie trecut, a fost legat strâns de vatra Râmnicului, pelicule împortante ale cineastului fiind realizate în decorul mirific al dealurilor dinspre Olăneşti şi să ne gândim la celebrul Un surâs în plină vară, frumos şi cald şi emoţionant în cel mai deplin înţeles al cuvântului, ca un abecedar, fericit amintindu-ne copilăria. Apoi Păcală, apoi Întoarcerea lui Păcală, apoi, apoi….apoi…. au fost filmate şi la Râmnic, în universul acestei urbe patriarhale, respirând atâta poezie şi atâta suflet românesc. Căci Geo Saizescu a fost un mare împătimit al mitologiei româneşti, al spiritualităţii identitare româneşti, creator şi filmic al unor eroi pe care i-a nemurit şi el dincolo de legendă, prin flacăra lui de artist cineast. Ei bine, aceea seară de ianuarie 2014 a fost o adevărată sărbătoare de suflet, o sărbătoare a respectului pentru autentica tradiţie românească, pentru autentica ierarhie a valorilor, o cinstire a unui mare artist român, o lacrimă de recunoştinţă dintre acelea care se văd de la o vreme atât de rar strălucind pe obrazul României de azi. În sfârşit, îmi face o mare plăcere să subliniez apăsat şi punerea reuşitului spaţiu artistic, sala şi scena, iniţial dedicate doar filmului, şi în slujba Teatrului Ariel, al cărui director, regizoarea artist Doina Migleczi, a făcut, dintr-o aparent copilărească întreprindere teatrală de buzunar, un teatru de rezonanţă internaţională. Şi astfel a inflorit oraşul Râmnic şi lumea lui de teatru, cel mai bun public de teatru dintr-un oraş provincie încă dintre cele două războaie mondiale, cum zicea marele Sică Alexandrescu (mama lui, o fiică a Râmnicului) care poposea adesea la vestita Sală Adreani cu trupa lui de vedete din care s-a tras originala distribuţie Caragiale a lui Sică Alexandrescu, amintind trupa cu care Caragiale însuşi jucase Scrisoarea pierdută pe scândura Naţionalului. O felicit pe Doina Migleczi pentru noua scenă în care va juca de azi înainte Arielul ei şi îi fericesc pe actori. E o sală studio caldă, intimă, prietenoasă, chemătoare la vis, un spaţiu al teatrului cu adevărat. În sfârşit, Râmnicul, oraşul cu Filarmonică, festivaluri muzicale internaţionale, cu două teatre, cu univers pictural de prim rang e şi mai bogat cu această Sală Geo Saizescu. Numele prietenului meu va fi, sigur, de bun augur pentru cultura vâlceană. Tot saluta Geo lumea cu optimistul lui Auguri! Râmnicul se onorează şi el cu numele unui fiu artist, legitimat prin dragostea pentru oraşul de sub Capela şi opera lui de valoare naţională. P.S. Un adaos pentru cei mai tineri. Ostroveni era, la pomenitele porţi ale Râmnicului, un sătuc de ţărani bulgari zarzavagii de mare ispravă, de vieri numai puţin inspiraţi, carele lor intrau toamna în Râmnic pline de struguri Ceasla şi oraşul întreg se îmbălsăma cu parfumul ciorchinilor de aur, iar piaţa, atât de bogată şi azi, strălucea de rodul muncii harnicilor ţărani bulgari. În copilăria mea încă, în piaţa Râmnicului, ţăranii zarzavagii vorbeau între ei bulgăreşte! Aceşti ţărani erau catolici, refugiaţi peste Dunăre la noi, în urma persecuţiilor religioase. Şi iată şi de ce ziua de piaţă a Râmnicului este marţea: în mijlocul oraşului tronează Catedrala catolică Sfântul Anton şi ţăranii bulgari veneau aici să se închine la slujba din acea zi, consacrată Sfântului Anton. Râmnicul a fost şi va rămâne, spre cinstea lui, un oraş ecumenic: Catedrala ortodoxă, Catedrala catolică, Catedrala greco-catolică, Biserica luterană- evanghelică, Biserica reformată calvină, Sinagoga!!!

Dinu Săraru (www.adevarul.ro)

Leave a Response