|miercuri, octombrie 18, 2017
  • Follow Us!

Câineşti 

 

Mare ţi-e puterea, Doamne! Ai inversat, pe cât ţi-a fost şi ţie cu putinţă, totul. Oamenii se poartă cât mai câineşte, devorându-se aproape, iar câinii au devenit umani. Au devenit familişti, au buletine de identitate, li se fac tot felul de vaccinuri. Pentru sine, dar mai ales pentru copiii săi, omul nu mai are bani să meargă la doctori. Mănâncă ce se nimereşte, unii chiar oase, ori pâine goală, dar pentru câinii lor se dau şi peste cap ca să le procure porţia de carne prescrisă. Muşcăturile umane au devenit otrăvitoare şi toată ziua vezi prin tribunale indivizi care numai oameni nu se numesc. Nimic de zis, sunt şi încurajaţi din plin de „câinii de pază” ai dreptăţii, cică, apăruţi în apropierea banului, precum ciupercile după ploaie, drept consecinţă a „furtunii” din 1989. Muşcături, nu glumă!

Iar câinii cei mulţi, deveniţi „nefamilişti”, adică fără… familie, dacă muşcă şi ei, acolo, la întâmplare, un individ sau doi, au fost decretaţi „pericolul public numărul unu”.

Şi sare atunci tartorul cel mare, Băşinică, pre numele său de botez şi-i condamnă la…eutanasiere, muşcat, al dracului de rău, de ambiţii politice şi orgolii… Şi jale se lăsă peste Valea Vie, intramuntoasă, şi lacrimi se varsă până dincolo de Sena aftoasă, încât Frumoasa din amintiri, Bebeca, aprinsă de zvonuri, sare la gâtul lui Băşinică.

Dar muşcătura îi este blândă şi cade, până la urmă, la pace, în momentul în care află că, totuşi „nefamiliştii” vor avea cămine şi vor fi „omeniţi”, cum îi place, aplicându-li-se cele mai moderne tehnologii… (A dracului tehnologizare! Pentru asta se poate, dar pentru economie, de unde bani?…)

Dar mai bine să asistăm la o „discuţie” câinească, pe bune!, ca să aplaudăm şi izvoarele „inversării” de care am vorbit….

–                       Ce mai faci, Azor? îl  întrebă, prin preajma graniţei de vest, Rex, un câine comunitar (doar aţi auzit de Comunitatea Europeană) slab, de i se vedeau coastele, năpârlit, ca vai de el şi fără şapte dinţi, pierduţi în luptele pe care aveau grijă să i le organizeze „jandarmii universali”.

–                       Nu vezi, măi Rex? Bine! îi răspunse Azor, ciobănescul nostru mare şi fălos, gras şi frumos, chiar dacă nu i s-au recunoscut niciodată meritele, deh, omologarea, cică, doar în democraţie este valabilă…

–                       Şi ce cauţi la graniţă, i-o tăie scurt Rex.

–                       Păi, vreau să plec niţel, ca tine, îi răspunse Azor, cu sinceritate.

–                       Măi, nenorocitule! Păi, ce-ţi lipseşte ţie, mă? Vrei să ajungi ca mine? Ce, crezi că acolo o să porţi covrigi în coadă?

–                       Nu!

–                       Şi-atunci?

–                       Aşa!

–                       Ca să ajungi… comunitar?

–                       Nu!

–                       Atunci? Nu vezi, că aici le ai pe toate?

–                       Ba da, mă! Dar vreau să latru şi eu! mârâi Azor la Rex şi o zbughi peste fâşia proaspăt arată…

–                                                                                                                     George Achim

Leave a Response