|luni, decembrie 11, 2017
  • Follow Us!

Salvaţi ce se mai poate salva din Oltchim! 

Opinie Ionel Blănculescu:

Salvaţi ce se mai poate salva din Oltchim!

Lipsa aproape totală de viziune şi inteligenţă în domeniul economic a statului este prea cunoscută pentru a mai putea fi comentată.

Refuzul cu obstinaţie a autorităţilor naţionale de a crea o structură a statului, sub forma unui Fond Suveran de Investiţii, aşa cum există în multe ţări ale globului, specializată în domeniul afacerilor, astfel încât şi statul în sine să poată produce rezultate financiare din diverse operaţiuni, este de asemenea cunoscută.

Iată însă că apar momente în istoria economică a ţării, în care statul are posibilitatea să demonstreze că a învăţat din greşeli şi se poate reabilita, cel puţin la nivelul gândirii economice, dacă nu şi a managementului economic.
Aceasta presupune înţelegerea situaţiei cu care o companie strategică a statului se confruntă, a pieţei în care ea funcţionează şi o acţiune responsabilă, în cazul nostru, în sensul salvării a ceea ce se mai poate salva.
Să trecem de la teorie la practică şi să exersăm un model de gândire şi chiar imaginaţie pe cazul Oltchim.

După neperformanţa procesului de privatizare la Cuprumin, din prima parte a acestui an, a venit rândul Oltchim, supus aceluiaşi proces, de a demonstra dezastrul la nivel de gândire şi viziune economică, însă şi de management al unui proces de vânzare a unei participaţii a statului, a celor ce populează acest sector, de multe ori, considerat strategic pentru economia naţională.

Scurt istoric:

Se imaginează şi se planifică de azi pe mâine, privatizarea principalului complex petrochimic al României, afacere de anvergură, care solicită un tratament compatibil cu aşa cunoscutul M&A, adică Fuziuni şi Achiziţii, sector de bază în businessul modern.

Omitem faptul că piaţa internaţională nu mai permite continuarea unei astfel de activităţi, cel puţin la nivelul cu care eram obişnuiţi prin anii ÔÇÖ90, din multe motive tehnice, pe care nu le dezvolt în acest articol. Omitem şi faptul că fostul director general a menţinut, în cel puţin ultimul an de zile, Oltchim pe aparate, acesta aflându-se de fapt în moarte clinică. De dragul exerciţiului de imaginaţie, nu mai ţinem cont de realităţi şi trecem mai departe în judecata noastră.
Cum am putea să credem că, o astfel de companie, care implică un efort financiar enorm, de peste 1 miliard de euro, din partea unui potenţial investitor, în lipsa materiei prime pentru activitatea de bază, captivă şi inabordabilă, poate fi vândută, chiar dacă preţul acesteia nu mai contează?

Chiar şi aşa, cine ar putea crede că un investitor serios ar putea participa, fără timpul minim alocat analizei de tip due diligence, obligatorie în astfel de situaţii, de 3-5 luni, de azi peste două săptămâni? Se cunoaşte faptul că un astfel de investitor este de regulă o companie listată pe o bursă, pe care trebuie să o informezi, la momentul oportun, nu oricând, deoarece poţi înregistra pierderi uriaşe? De regulă, investitorii în astfel de companii, cei care deţin acţiunile acesteia şi le tranzacţionează pe bursă nu agrează investiţii în alte ţări, ei sunt interesaţi de dividend, iar când faci astfel de eforturi financiare, care desigur se transferă în rezultate în ani de zile, nu faci altceva decât să investeşti din profit, adică să-l grevezi pe investitor de nişte bani, pe care ar putea să-i obţină astăzi şi nu mâine sau cine ştie când.

Nici nu vreţi să vă închipuiţi ce se întâmplă cu o astfel de companie, care ar face investiţii în România, pe nepusă masă şi investitorii în ea, micii acţionari ar afla: s-ar produce o vânzare masivă de acţiuni, la o ofertă mare preţul acestora ar scădea considerabil, la fel valoarea de capitalizare a companiei, iar efectele directe şi indirecte asupra ei ar putea fi catastrofale. Din acest motiv, această tipologie de companie, care s-ar potrivi cu profilul companiei compatibile cu Oltchim, va evita cu orice preţ prezentarea fără o pregătire prealabilă, de 3-5 luni de zile, la o posibilă achiziţie gen Oltchim. Este şi explicaţia pentru care niciun investitor strategic străin nu s-a prezentat la licitaţie.

Cu cât o companie este mai mare, având cifre de afaceri de miliarde de euro şi profituri pe măsură, cu atât semnificaţia unei unităţi monetare, în cazul nostru un euro este mai semnificativă, în sensul că aceasta are grijă ca nici măcar un euro să nu fie în dezechilibru, în cazul unei investiţii, adică fiecare euro să se întoarcă după investirea lui cu profit, adică la peste un euro, cu cât mai mult, cu atât mai bine.
Având în vedere această concepţie, cum credem că este posibil să îndesăm în buzunarul investitorului strategic datorii de peste 700 de milioane de euro, cum le-ar putea prelua acesta în vederea rambursării către creditorii combinatului? În viaţa reală, o astfel de preluare este imposibilă.

Am prezentat numai câteva aspecte referitor la modul în care ar gândi şi probabil că a gândit, un investitor străin în speţă Oltchim, dovada fiind neprezentarea măcar a unuia dintre ei la licitaţia recent eşuată.

Prezent:

După cum se vede, persistăm într-o gândire economică şi de afaceri defectă, care va repeta eşecul privatizării Oltchim în acest an sau anul viitor, sau oricând, dacă nu vom abandona modelul perimat al acesteia.
Asistăm la eforturi deosebite de repornire a combinatului. Întrebarea care se pune este de ce vrem să-l pornim, nefiind capabili din mii de motive să o facem în condiţii de normalitate şi profitabilitate, înainte de privatizare, pentru a încerca să înşelăm ” vigilenţa ” investitorului strategic, pe ideea că este mai bine să vinzi un combinat care funcţionează decât unul oprit? Nimic mai fals!

Investitorul străin interesat cunoaşte starea combinatului mai bine decât oricare dintre noi, fiind în breaslă. El cunoaşte faptul că pragul de rentabilitate a combinatului este la 65% din capacitatea de producţie şi că, fără aportul PVC, imposibil astăzi, chiar dacă reprezentanţii statului ar utiliza la maximum restul de capacitate de producţie, idee năstruşnică, de care mă îndoiesc de-a dreptul, oricum nu ar face altceva decât să adâncească pierderile acestuia, care au depăşit deja 300 de milioane de euro.

Și atunci de ce ne adâncim în minciună, de ce nu transformăm Oltchim într-o afacere viabilă, într-un combinat vandabil? Pentru acest lucru ar trebui să efectuăm 3 acţiuni:

1. Să asigurăm până la eventualul moment al vânzării păstrarea forţei de muncă, prin plata salariilor, prin aport la capital din partea acţionarilor societăţii, inclusiv Oficiul de privatizare, însă nu mai mult de 7 luni, termen de decădere, după care este obligatorie restructurarea forţei de muncă, în sensul adaptării acesteia la realităţi;

2. Să reducem prin anulare cu 400 de milioane euro, valoarea datoriilor, lucru posibil chiar şi cu aprobarea UE, condiţionat de investiţii la aceeaşi valoare în combinat, din partea potenţialului investitor strategic, astfel încat nivelul de datorii să rămână la 300 milioane de euro, care va reprezenta de fapt preţul preluării Oltchim, preţ realist din multe puncte de vedere, pe care nu le prezint acum;

3. Să publicăm în prima parte a lunii noiembrie anunţul de vânzare, cu termen peste 5 luni, aprilie 2013, astfel încât investitorii străini interesaţi să-şi poată pregati participarea.

În tot acest timp, administrarea specială, fie pe legea privatizării, fie într-un mod adaptat, prin administrare judiciară, dacă insolvenţa va fi declanşată, va încerca să operaţionalizeze centrele de profit posibile, astfel încât resursele financiare obţinute să contribuie la pregătirea combinatului pentru vânzare.

Tot ce am prezentat până în prezent face parte dintr-un exerciţiu de imaginaţie sau de gândire, care, la fel ca în cazul instruirii obligatorii a pasagerilor, în vederea decolării unui avion, trebuie spus, însă are o probabilitate foarte mică să se întâmple.

O mare probabilitate să se întample are însa urmatoarea situaţie, care trebuie spusă, oricât de dureroasă ar fi, însă de câte ori realitatea nu a fost mai dură decât am fi dorit?

Adevărul este următorul:

1. Niciodată Arpechim nu va mai fi pusă în funcţiune:

2. Pentru producerea PVC este necesară, ca materie primă etilena, care s-ar putea produce în secţia de piroliză a Oltchim de la Piteşti, din nafta, un gen de benzină, de calitate superioară, produs de rafinărie. Cum Arpechim nu va mai funcţiona, din motive tehnice pe care nu le dezvolt în acest articol, iar a importa o cantitate de 300.000 tone nafta, necesarul companiei, reprezintă o misiune imposibilă, utopică, rezultă că Oltchim nu va mai produce PVC;

3. În aceste condiţii, singura posibilitate rămasă Oltchim este procedura insolvenţei, care mai devreme sau mai tarziu va deveni realitate, iar din combinat vor ramane probabil câteva activităţi secundare, chiar centre de profit fiind, producerea de polioli şi sodă caustică, care vor reduce combinatul la maximum 700-800 de angajaţi, într-o structură mult diferită de cea dorită de angajaţi şi autorităţi, neputând să susţină combinatul în forma actuală. În acest caz, ar fi recomandat ca intrarea în insolvenţă să se producă la solicitarea Oltchim, astfel încât să se poată realiza o protecţie adecvată împotriva creditorilor, timp de 4 ani, prin reorganizare judiciară, suficient pentru a salva ceea ce se mai poate salva din Oltchim. Dacă insolvenţa va fi introdusă de creditori, există o mare probabilitate să discutăm de o lichidare judiciară, prin care activele combinatului vor fi lichidizate, adică vor fi vândute la fier vechi, în integralitate, în vederea obţinerii cât mai rapide a sumelor de bani datorate creditorilor.

Concluzie:

În baza raţionamentului de mai sus, este puţin probabil ca un investitor strategic să se prezinte la o eventuală nouă privatizare a Oltchim, pe cale de consecinţă procedura reorganizării judiciare, în cadrul procesului de insolvenţă rămânând cea mai probabilă opţiune. (Ionel Blănculescu ÔÇô ZF.ro)

Leave a Response