|luni, iulie 16, 2018
  • Follow Us!

Profesorul Constantin Gibescu şi-a turnat elevii la Securitate 

 

Reputatul istoric vâlcean Sorin Oane face dezvăluiri incendiare într-o scrisoare deschisă  adresată lui Gheorghe Deaconu:

 

Profesorul Constantin Gibescu şi-a turnat elevii la Securitate

 

• Sorin Oane: „Fostul director al Colegiului Naţional Lahovari, profesorul Gibescu, a semnat un angajament de colaborator, a primit nume conspirative sub care a furnizat sute de materiale informative, pe baza cărora, mai mult ca sigur – era doar în practica vremii – a încasat şi sume de bani… pentru „sprijinul acordat organelor de securitate” În numerele 3- 4 / 2011 din Forum-V, domnul Gheorghe Deaconu îmi adresează o scrisoare deschisă, care este alcătuită după o celebră „tactică de învăluire”. 

Mă flatează iniţial, ca apoi, palma pe care vrea să mi-o dea să doară mai tare. Problema care îl supără pe domnul Deaconu este profesorul de limba română Constantin Gibescu, pe care eu, care am vrut să scriu o istorie cinstită (cea despre Colegiul „Alexandru Lahovari”), l-am acuzat în cartea mea de colaboraţionism cu regimul comunist, mai pe şleau cu…Securitatea. Subiectele fierbinţi nu ar trebui să fie totuşi ocolite de către cei ce vor să înţeleagă trecutul, chiar dacă riscurile abordării lor sînt mari. Istoria asta nu poate fi scrisă în acelaşi timp din mai multe puncte de vedere. Pentru simplu fapt că au suferit mulţi oameni, foarte mulţi oameni. Şi pentru că vinovăţia nu este niciodată colectivă. Ea are de fiecare dată un nume. Pe această cale, pentru că nu am alta, vreau să îi explic cîteva lucruri domnului Deaconu, pe care şi eu îl apreciez foarte tare, ca fiind unul dintre marii oameni de cultură pe care îi mai are acum judeţul nostru. Deci…  

Stimate domnule Gheorghe Deaconu, 

Domnul Gibescu a fost director al Colegiului „Lahovari” chiar la începutul regimului comunist. Perioadă cumplită. Dacă îşi închipuie cineva că domnul Gibescu a fost numit atunci director doar pentru meritele sale profesionale este complet idiot. Atunci, mai mult ca oricînd, trebuia să dai dovadă de zel comunist, să colaborezi, să faci prozeliţi, să fii vigilent. Un profesor nu putea rezista nici cinci minute presiunilor politice, decît dacă ar fi avut un caracter deosebit şi dacă nu i-ar fi păsat de trecătoarele „măriri directoriale”. În scrisoare îmi spuneţi că domnul Gibescu era un „dascăl de ideal”. Care ideal? Am rămas pur şi simplu înmărmurit. În anii 1944-1946 sovieticii şi comuniştii locali au ars biblioteci întregi; au fost patru ruguri de cărţi şi în oraşul Rîmnic.  Nu am citit nicăieri, şi am citit foarte mult pagini pentru perioada asta, vă rog să mă credeţi, ca domnul profesor de limba română Gibescu să fi avut vreo reacţie la această barbarie care urmărea să ne spele pe creier pe toţi românii. În locul marilor capodopere literare, rafturile bibliotecilor s-au umplut apoi cu maculatură, mai precis, cu aberaţiile de propagandă comuniste, sovietice şi româneşti. 

Delaţiunea este idealul de care vorbiţi (prin „vocea” domnului Gibescu) ? Dacă da, să ştiţi că domnul profesor a fost foarte harnic la acest capitol. Ar fi putut să scrie vreo două cărţi, sau chiar mai multe, dar a preferat să scrie la… Securitate. Am studiat personal la C.N.S.A.S. dosarele multor disidenţi vîlceni, iar maculatura delaţiunilor „amicilor” acestora despre ei, m-a scîrbit definitv. O prietenă de familie, doamna Jeana Florescu-Guşetoiu mi-a arătat că unchiul domniei sale, profesor de istorie, coleg cu domnul Gibescu – şi domnia sa director la Colegiului „Lahovari”, dar pînă la regimul comunist – , a fost turnat la Securitate de 235 ori (!), printre cei mai harnici delatori fiind… ghiciţi cine? Domnul Gibescu. De fapt, am chiar de C.N.S.A.S. trei (sublinierea noastră) adeverinţe că domnul profesor Gibescu a fost turnător. 

Profesorul Gibescu a semnat un angajament de colaborator, a primit nume conspirative sub care a furnizat sute de materiale informative, pe baza cărora, mai mult ca sigur – era doar în practica vremii – a încasat şi sume de bani… pentru „sprijinul acordat organelor de securitate”. Aş putea scrie o carte cu toate dovezile pe care le am despre turnătoriile domnului Gibescu. Ei da, în opoziţie cu dvs, şi eu aş putea să scriu o carte despre domnul profesor Gibescu. Dar un „Discurs despre alte idealuri”. Vreţi să vedeţi răspunsurile celor de la C.N.S.A.S.? Sau conţinutul cîtorva din sutele de turnătorii ale domnului profesor? Vă aştept cu drag. Am un întreg dosar cu documente de acest fel. Mi se pare necinstit domnule Deaconu. Noi ne cunoaştem de ceva timp. Puteaţi să veniţi la mine şi îmi spuneţi: măi omule, ce te-a apucat, ai dovezi? Poate că aşa trebuia să mă abordaţi mai întîi. Aţi preferat varianta asta orgolioasă, superioară, cea de diriginte care îl urecheză pe elev în faţa clasei (adică nefericita aceea de scrisoarea deschisă, pe care eu am văzut-o doar ieri, adică pe 19 februarie 2012).  De fapt, ce îmi spuneţi în această scrisoare stimate domnule Deaconu? 

Că ştiaţi că profesorul Gibescu era turnător, dar aţi preferat să îi adunaţi „idealurile” într-o carte, să îi ridicaţi o „mică statuie”, deşi, repet ştiaţi că este colaborator al Securităţii, şi … „încă multe altele”!. Am fost şocat de această mărturisire a dvs. Adică minţiţi prin omisiune. Ştiaţi, dar nu aţi vrut să spuneţi, asta pentu că vă place doar istoria triumfalistă. Am şi eu vreo 30 de ani de profesorat, dar aş prefera să mi se usuce mîna decît să ştiu ca prin „scrisorelele” mele aş putea să distrug viitorul elevilor mei. Ştiţi ceva domnule Deaconu? Jurămîntul hipocratic ar trebui să fie nu doar al medicinii, ci şi al învăţămîntului. În introducerea acestuia Hipocrate spune cum ar trebui să procedeze un medic: „mai întîi de toate să nu faci rău”, spune el. Eu aşa cred că ar trebui să facă şi un profesor. Ăsta este „idealul” meu. Dacă nu poate să facă bine, cel puţin să nu facă rău. Ce făcea însă domnul Gibescu?. În acelaşi timp îi învăţă foarte bine pe elevii săi româna şi apoi… îi turna la Securitate. Fabulos! 

Şi acum să vă spun şi poveştile unor oameni a căror viaţă a fost profund afectată de delaţiunile domnului profesor. Doar cîteva exemple, dar cîte or mai fi? Domnul profesor Dumitru Guşetoiu, mai înainte invocat, un om cu o pregătire de specialitate solidă (a scris cea mai buna metodică de istorie din perioada interbelică, un om pe care şi Iorga şi-l dorea ca asistent), a fost dat afară din învăţămînt şi nu şi-a primit pensia timp de 16 ani!. Cum vi se pare suferinţa acestui om, provocată printre altele şi de colegul său, profesorul dvs de ideal? Erau doar… colegi, ce naiba!. Poate şi prieteni. Acum să vă dau un alt exemplu. Constantin Mihai, elev pe atunci, care datorită „recomandărilor” domnului director Gibescu, nu a putut face o facultate – domnul Gibescu confecţionîndu-i un dosar de „duşman de clasă”. În 1970, acelaşi domn Mihai, a fost dat afară şi de la instituţia unde lucra – A.C.R., organizaţia Vîlcea-, unde era secretar, datorită aceloraşi „scrisorele”, care au continuat mult timp după ce domnul Mihai îşi terminase şcoala. Poate veţi spune în gînd, domnule Deaconu, ca şi profesorul dvs de ideal, că domnul Mihai nu avea o… „origine sănătoasă” – avea un frate legionar şi trebuia pedepsit pentru convingerile acestuia („mama lui de bandit”, cum s-ar fi spus atunci). Apropo, lista legionarilor de bună calitate este foarte lungă. S-ar fi putut să fi avut şi dvs. prieteni pe lista aia. 

Dacă vreţi să căutăm împreună, vă ajut cu plăcere. Sau dacă aveţi curiozitatea să vedeţi cu ochii dvs cîte ceva din ceea ce gîndea domnul profesor Gibescu despre elevul său de atunci, vă stau iarăşi la dispoziţie. Am dosarul C.N.S.A.S. a domnului Mihai, iar scrisul domnului profesor Gibescu este foarte uşor de recunoscut, fiind foarte frumos şi citeţ. Sau poate vreţi să ştiţi ce scria domnul Gibescu despre domnul Cătălin Nicolescu, şi el elev al domnului profesor, dar elev cu „probleme legionare”, care a fost forţat apoi să emigreze în SU.A. în 1984 ? Ar fi foarte interesant să dau citate din acele „murdării” care au stîlcit destinele acestor tineri, dar mie… mi-e silă. Sau să vă mai spun că savantul Leca Morariu a fost alungat de acelaşi profesor Gibescu, pentru că într-o zi venise să îi ceară cîteva ore de română la liceul Lahovari? Nu le-a primit, evident. 

Leca Morariu şi-a cîştigat însă existenţă în mod demn cîntînd la vioară prin diferite cîrciumi şi ascunţind brice, deşi era… profesor universitar. Aţi auzit de Leca Morariu domnule profesor? Sînt sigur că da. Cum vi se pare acest gest? Tot despre „idealul” ăla vorbim acum? Sau poate că prin asta am trecut „dincolo de obiectivitate şi neutralitate”, acuzîndu-mă, aşa în treacăt, şi de lipsă de etică profesională! 

Acuzaţii grave, domnule Deaconu, la care ar trebui să vă răspund poate altfel. Ce este pentru dvs. obiectivitatea am văzut. Minciuna. Ei da, aşa da. Aşa istoria este şi neutră şi obiectivă, iar dvs sînteţi un model de etică profesională. Rîmnicul poate să doarmă fericit. Am avut doar oameni minunaţi în istoria noastră locală. 

Ştiţi cîţi oameni au venit la mine (ştiind că am scris o carte despre comunismul vîlcean) să mă certe că există o stradă în oraşul nostru care îi poartă numele domnului profesor? De parcă eu aş fi justiţiarul de care vorbiţi că aş fi. Chiar domnule profesor Deaconu, despre ce ideal vă vorbea domnul profesor Gibescu? Mai pe înţelesul meu aşa. Nu retorică goală. 

Pentru mine a fost foarte clar că, domnule Deaconu, aţi supralicitat cu bună ştiinţă personalitatea profesorului Gibescu, că i-aţi atribuit numai calităţi şi i-aţi atenuat sau eliminat defectele, că l-aţi transformat într-un simbol al „vechii şcolii vîlcene”, aia serioasă adică, comunistă, deşi, o şcoală mai serioasă s-a făcut… înainte de comuniştii. 

Adevărul este că sînt mîhnit domnule Deaconu, pentru că un om ca dvs., de dragul stilisticii unei scrisori „deschise” (în realitatea scrisoarea asta este ca un fel de „Acuz” ca pe vremea lui Zola), preferă să apere o astfel de cauză. Sincer, cred că nu multă lume ar fi observat „incriminarea” mea, mai curînd… discretă. Nu cred că prin scrisoarea dvs. v-aţi apărat profesorul. Dimpotrivă. Aţi ieşit la luptă fără să aveţi sabia la dvs, şi nici măcar scut. Îmi pare sincer rău. 

În final mă jigniţi din nou cu ironii ieftine de genul: oricît de ocupat aţi fi de a scrie alte „istorii”, meritam un răspuns – de parcă „istoriile” mele erau ca şi „extemporalele” domnului Gibescu. Nu mai am nimic de comentat. Cred că acesta este răspunsul pe care îl meritaţi.  Sorin Oane

 

Leave a Response