|luni, februarie 19, 2018
  • Follow Us!

Trufie şi indiferenţă în eparhiile din Vâlcea şi Argeş 

Trufie şi indiferenţă în eparhiile din Vâlcea şi Argeş

Gheorghe Smeoreanu (www.criterii.ro)

Dacă aş şti că le pot provoca o minimă suferinţă sufletească ierarhilor episcopali de la Curtea de Argeş şi Râmnicu Vâlcea, aş cere la informaţii numărul de telefon al primei secte protestante în ordinea alfabetică şi m-aş înscrie la ei. Îi ştiu însă pe respectivii, nu le-ar păsa nici cât de o pişcătură de purice, altele sunt preocupările pe sub boltele palatelor episcopale, nu starea de spirit a enoriaşilor. Adminstrarea averii, nu a sufletelor e problema acestor funcţionari de rang înalt ai unei instituţii care va fi în curând mai desacralizată ca primăriile şi prefecturile.

Ierarhii BOR sunt călugări, dar mai călugări sunt, de multe ori, ierarhii presei, cel puţin în Vâlcea şi în Argeş. Călugării din presă au maşini mai puţin bengoase, stau mai mult prin parohie, slujesc mai des, au mai puţini bani la chimir şi ţin seama de ce spun enoriaşii. Călugării de rang de la arhiepiscopii preferă 4×4, au bani ca maneliştii, stau numai îe avioane şi tratează clerul cu un dispreţ suveran, de unde şi impresia că avem , de fapt, două biserici: una a vlădicilor şi cealaltă a amărâţilor de popi, cu amărâţii lor de membri ai parohiilor.

Peştele de la cap se-mpute. De curând, a fost ziua aniversară a Preafericitului Daniel, patriarhul României. Un călugăr, aşa cum este şi domnia sa, renunţă la viaţa lumească şi se naşte a doua oară prin tunderea întru călugărie, aşadar nu ziua de pe buletin ar trebui să conteze şi să fie sărbătorită, ci ziua intrării în mânăstire să fie luată în seamă şi cinstită prin rugăciuni. Sărbătorim Naşterea Domnului, dar sper că înţelege chiar şi patriarhul că nu el el divino-uman, ci Altcineva. Mă rog, chestiune de conştiinţă şi simţire, însă problema este că Întâistătătorul s-a lăsat lăudat mai ceva decât o făcea Ceauşescu. Volum aniversar, album, cântări, ca unui împărat, nu ca unui călugăr care a ajuns, prin mila Domnului, ori poate prin lucrarea cine-ştie-cui, patriarh. Jenant.

Smerenia şi sărăcia sunt virtuţi de care şefii BOR pare că nu au auzit. Parcul lor de maşini este mai feroce decât al parlamentarilor, luxul în care trăiesc este mai opulent decât al milionarilor din Forbes, bugetele pe care le folosesc sunt mai mari decât ale miniştrilor, în condiţiile în care statul subvenţionează milostenia şi salariile, construirea şi repararea de biserici şi diversele manifestări populare cu caracter religios. 

Să le ceri acestor ierarhi să se întoarcă la Iisus, aşa cum le cerea Schopenhauer filosofilor să se întoarcă la Kant, li s-ar părea o glumă bună şi ar râde în hohote. Asta când nu-i vede nimeni, fiindcă la vedere, acesti oameni care sfidează România îşi iau o mutră pioasă în vreme ce mintea le fuge la banii din cont.Conturi pe care nu le verifică ANI, fiindcă pe aici nu s-a auzit despre declaraţia de avere, iar dacă i-ar pune cineva să facă astfel de declaraţii s-ar speria şi dracii cei mai de pe fundul iadului.

Cel mai mult îmi place de ei când poruncesc să le fie pictată mutra pe pereţii bisericilor, după pilda ctitorilor din vechime, gândind că proştii de credincioşi îi vor confunda cumva cu sfinţii de pe ceilalţi pereţi. Calinic de la Argeş are o bolnăvioasă înclinaţie în acest sens, figura sa de oaie creaţă apărând în zeci de biserici, mai mare decât a Sfântului Gheorghe ori a Sfântului Nicolae. Smerenia ? O lasă în grija Mântuitorului, că ei au alte principii.

Cât priveşte trecerea subsemnatului la protestanţi, a fost o glumă. Iubesc sfânta tradiţie a bisericii şi îmi place tensiunea spirituală din Filocalie, îi preţuiesc pe sinţi şi mă înfioară Sfânta Liturghie, aşadar nu sunt bun de protestant, cu toate că îi repect la maxim. Nu pot fi aşadar protestant, dar sunt protestatar, fiindcă o bună parte din elita BOR a ajuns pe culmile sfidării, într-o vreme de restrişte, într-o ţară în derută. Niciun sfat nu pogoară de sub bolţi, nicio mângîiere nu răzbate de dincolo de zidurile episcopale. O liturghisire fără vibraţie şi rare predici marcate de indiferenţă, asta îi caracterizează pe cei cu adevărat preafericiţi şi preaînalţi într-o ţară de nefericiţi şi pitici.

Aş vrea să vă arăt ce fac alte Biserici, ce spun alţi şefi de Biserici care se doresc şi sunt cu adevărat naţionale. Iată un exemplu de la Atena, Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei decretând următoarele:

„Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să aibă un cuvânt asupra crizei la care suntem martori.

Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi. Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând parte integrantă în chip firesc din viaţa spaţiului nostru (elen). Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitori ai noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.”

Mai departe, înalţii ierarhi greci îşi fac autocritica. Aţi citit bine: autocritica ! Iată:
„Întrebarea – dilemă a lui Dostoievski – libertate sau fericire? o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi, omul, în mod justificat tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii negustori de popoare.

Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre.

Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte a ajuns obiect de neguţătorie exploatat în mod pragmatic prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.
Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul atletului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, ieşirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.”

Iată că la ei se poate, la noi nu, patriarhul stă de firitiseli la zi aniversară, cu criza mortală cuibărită în inima ţării.

Guvernul Bisericii Ortodoxe Române e slab, neputincios, adânceşte ţara în criza morală şi dă un semnal de trufie şi indiferenţă. Prefecţii ortodocşi de la eparhiile din provincie se poartă, muţi dintre ei, asemenea şefilor de la Bucureşti.
Acum, vorba lui Lenin: Ce-i de făcut ?

Leave a Response