|sâmbătă, octombrie 21, 2017
  • Follow Us!

Economia de piaţă 

Economia de piaţă

N-aş putea să definesc această sintagmă decât aşa cum îi este şi numele…

Bişniţăraie. Şmechereală. Care pe care, la înşelătorie mă gândesc… Intermedierea, pe prim plan. Oricum, o îmbogăţire iute, care se bazează pe speculă. Urât cuvânt, dar tare implementat, ca să folosesc şi eu un cuvânt la fel de … la modă. Să speculezi naivitatea proştilor şi, Doamne, câţi n-au fost decretaţi, ori nu sunt pe cale de a deveni, ca urmare a legilor şi hotărârilor mai marilor aflaţi la putere. Apoi, să speculezi nevoia copiilor, pentru care părinţii încă fac sacrificii… Uitaţi-vă numai la preţurile manualelor şcolare, strict necesare în procesul de învăţământ şi la către sunt (ah, alternativitatea asta!), gândindu-vă, în acelaşi timp, şi la comisioanele care se încasează şi tot la economia asta (de piaţă) ajungeţi… Frumoasă sintagmă, nu-i aşa?

Astfel de gânduri mă străbat, uitându-mă pe fereastra trenului, care mă duce… nicăieri. Un tren sărac şi în vagoane (doar două) şi în călători.

Şi, în timp ce prin faţa ochilor mei un bătrân, ca vai de el se opintea la un căruţ plin de saci cu mere, asemenea unui cal, de lângă mine, auzi, vocea gâgâită şi molcomă a unui călător, care mânca liniştit şi cu poftă pâine cu slănină.

– De ce păstrezi oasele, domnule?

– De-aia! Îi răspunse scurt celălalt călător, care, tocmai, îşi terminase porţia sa, alcătuită din doi peşti, iar oasele acestora, după ce le învelise meticulos într-o hârtie, le vârâse în buzunarul de la piept.

– Hai, zău! Spune-mi şi mie! Că m-ai făcut curios!

– Te făcui, te făcui! Chiar vrei?

– Da!

 

– Zii, zău!

– Zău, domnule, ce, dracu!

– Atunci, află, că le păstrezi pentru …minte!

– Cum aşa?

– Uite aşa! Cum m-auzi şi cum te-auzi!…

– Nu glumeşti?

– Păi, mă văzuşi pe mine glumăreţ, mă, vere!

– Nu!

– Şi-atunci?

– Nu mi le vinzi mie?

– Eu ştiu ce să zic?

– Hai, domnule, te rog frumos!

– Da, nene! Dacă tot mă rugaşi frumos…

– Cât ceri pe ele?

– Cât dai?

 

– Hai, domnule, ce dracu! Nu mă mai fierbe! Cât ceri pe ele?

Şi după ce scoase oasele din buzunar şi le mirosi cu nesaţ, mustăcind, zise, ca pentru el, 250,00!

– Poftim?

– 250,00! Şi după ce le mai mirosi o dată, se întinse cât o şură şi zâmbi leneş în aşteptare…

– De lei?

– Păi, dar?

– Dă-le, domnule, încoace şi ia banii! Zise molcomul şi aruncă aproape, teancul cu lei

– Na! Şi, după ce le mai mirosi o dată, luă banii şi dădu vecinului oasele

– Îţi mulţumesc, domnule! Nici nu şti ce mă bucur de această afacere… Şi mirosi şi el oasele. După o vreme, în timp ce trenul se pierdea în câmp, iar eu râdeam în tăcere, molcomul vorbi iar. Să nu fie cu supărare, domnule, dar pe peşte cât ai dat?

– 170,00, nene!

– Câât! Nenorocitule, m-ai înşelat!

– Nu, mă nene! Că, văzuşi, abia le mirosişi şi îţi veni mintea! Da, mai încolo?

E, a dracului economia de piaţă, nu-i aşa?

George Achim

Leave a Response